[3 februarie 2023] Mă aflu în aeroportul din București, a doua mea casă și a tuturor jucătorilor de tenis profesioniști din România. Zburăm aproape în fiecare săptămână în locuri diferite din întreaga lume pentru a putea participa la turneele unde trebuie să ne îndeplinim obiectivele mici pentru a reuși să ajungem la cel principal: participarea la un turneu de Grand Slam, acesta fiind visul oricărui jucător.

Şi al meu este, încă din prima zi în care am intrat pe un teren de tenis.

Alţi colegi de circuit şi l-au împlinit mai repede alții, mai târziu, eu mă număr printe cei care alerg încă după acest vis pe teren şi implicit, prin aeroporturi. Știm sigur că drumul fiecăruia este diferit, aşa cum auzim de fiecare dată de la cei din jur, care ne privesc din afară.

Aşa că în aceste rânduri şi în cele ce vor urma, vreau să fac cunoscută povestea mea, cea a Oanei Simion, jucătoare în circuitul ITF de aproape 10 ani deja (locul 441 WTA la simplu, best ranking: 1 ITF).

Este povestea mea, dar în multe privinţe şi cea a colegelor mele. 

Joc două turnee W25 în Antalya, unde sunt în calificări la ambele. La început de an, turneele sunt mai grele, nu poți să intri direct pe tabloul principal decât cu un clasament mai bun ca al meu (la aceste turnee ultima direct acceptată este locul 380), așa că voi juca trei tururi de calificări. 

Mă aștept la condiții dificile.

În perioada aceasta, vremea în Antalya este răcoroasă și ploioasă, terenurile devin grele și mingile la fel. La acest nivel, și nu numai, contează foarte mult adaptarea la condițiile fiecărui turneu, iar din experiența mea ştiu că și aici se face diferența în timpul meciurilor, pe lângă partea fizică, tehnică, tactică și cea mentală, pentru că tenisul este un sport complex. 

Este al patrulea an când vin în această perioadă să joc aici. Le aleg tot timpul pentru că sunt singurele turnee pe zgură – suprafața pe care mă simt cel mai bine – unde este destul de ușor de ajuns, doar cu o escală în Istanbul, iar prețurile sunt cele mai accesibile, de la cele ale biletelor de avion, până la cazare și masă, transport de la aeroport la hotel si hotel-club-hotel. 

Da, primesc foarte des întrebări cum ar fi: „Îţi plăteşti tu totul?”, „Din ce bani te susţii?”, „Se câştigă bani la nivelul acesta?”

O să vă explic cum se susține o jucătoare clasată dincolo de locul 400 WTA, pentru că am fost aici timp de 6 ani. 

Dar până atunci, o să vă povestesc despre începuturile mele în tenis pentru a mă cunoaşte mai bine. 

Am început tenisul în Piatra Neamţ, cu domnul antrenor Petru Iftimie, la vârsta de 5 ani. Încă de pe atunci m-am îndrăgostit de acest sport şi probabil că pasiunea m-a adus până în acest punct. De la vârsta de 8 ani, am făcut parte din lotul naţional (primele 8 jucătoare ale ţării), dar niciodată n-am fost prima, a doua sau a treia la categoria mea de vârstă, de aceea n-am participat la campionatele europene. Când aveam 10 ani, părinţii mei au decis să se mute la Bucureşti pentru ca eu să am un viitor mai bun. 

De aici, a început aventura. Am îmbinat şcoala cu tenisul, fiind premiantă la şcoală în toate clasele. Am participat la turnee naţionale, internaţionale, am ajuns locul 152 ITF la juniori la vârsta de 16 ani, câştigând un turneu J5 în Grecia şi ajungând în finală la J3, în Uzbekistan.

Acestea au fost cele mai bune rezultate la juniori ale mele şi ele nu descriu vreo precocitate sau vreun talent în devenire.

Dar pasiunea şi ambiţia m-au făcut să continui.

La 17 ani am început să joc turnee ITF de seniori în România. În acei ani se organizau cam 10-12 turnee de acest gen pe timp de vară în România. Am jucat prima semifinală la un turneu de 10.000 de dolari la vârsta de 17 ani, iar după acest rezultat am ştiut că vreau să încerc să joc în circuitul profesionist să văd unde pot ajunge. Nu ştiam la acel moment exact ce înseamnă tenisul profesionist, dar o aveam ca exemplu pe Sorana Cîrstea care ajunsese în prima sută la vârsta de 18 ani.

Aveam speranţa ca îi voi călca pe urme.