Sunt acasă. Scriu de acasă.

Cred că este primul articol și poate va rămâne unul dintre puţinele pe care să nu-l scriu din aeroportul sau din cafeneaua unui oraș străin. Este duminică, una dintre puținele în care pot să mă odihnesc și să mă relaxez. De obicei, duminica este fie ziua finalelor, fie cea a primului tur de calificări sau ziua de acomodare pentru următorul turneu.

Cel mai plăcut este să fie ziua finalei.

Ultima finală pe care am jucat-o și prima la un turneu ITF W25 a fost în septembrie.

Îmi este dor să câștig un turneu, îmi este dor să am încă o dată acel sentiment de la sfârşitul săptămânii în care ești mândru de tot ce ai realizat pe parcursul ei și când ai o confirmare că munca pe care ai depus-o de-a lungul timpului nu a fost în zadar.

Dar până voi reveni cu articolul despre următorul meu turneu câștigat – sper, cât de repede – voi continua povestea începuturilor mele în circuit.

Îmi amintesc cum am jucat prima mea finală în circuitul ITF de seniori la vârsta de 18 ani. Turneul se desfășura la Galați, era unul dintre primele cu care începea sezonul de vară la noi în țară. Un turneu cu premii în valoare de 10.000 de dolari. Eram în jur de locul 1000 WTA, reușisem să punctez la 3 turnee anul anterior pentru că aceasta este una dintre condițiile care trebuie îndeplinite pentru a putea fisgura în clasament. Ori punctezi de 3 ori la 3 turnee diferite, ori acumulezi peste 10 puncte WTA dintr-un singur turneu.

Ajung la Galați, verific tabloul și văd că am fost trasă la sorți cu favorita 1, Cristina Dinu. Un meci foarte greu pentru o jucătoare la început de drum ca mine, Cristina avea deja multă experiență, dar revenea după o accidentare.

Știam că aveam șansa mea în acel meci, iar dacă reușeam să câștig puteam să ajung mult mai departe în turneu. Așa s-a și întâmplat.

După un prim set foarte apropiat, am reușit să-l câștig și apoi meciul. Aceea a fost una dintre primele mele victorii importante. O victorie care mi-a dat încredere şi, ulterior, m-a propulsat în finală.

Prima finală a carierei. Ce emoții am avut!

Se transmitea live, iar apropiații veniseră special să mă urmărească, părinții, antrenorul meu de atunci, Alex Berbec. Dar jocul meu nu a fost la nivelul așteptărilor şi nici rezultatul.

Pierdeam acel meci, dar știam că este doar începutul și că următoarea finală pe care o voi juca, va fi a mea.

Așa a și fost! După acea săptămână m-am ambiționat și mai tare și obiectivul era să câștig un turneu. Zis și făcut. Așa de simplu pare acum.

Am câștigat primul turneu de seniori la Iași la două săptămâni după acea finală, la vârsta de 18 ani. Ajungeam pe locul 620 la sfârșitul acelui an.

Uitându-mă la rezultatele mele de la acea vârstă, din acel an 2014, mă întreb: oare ce-aș fi putut face mai bine ca să fi ajuns mult mai sus până acum? O jucătoare la început de drum în circuit ar fi avut nevoie de mai mare susținere de la specialiști? Oare de ce n-a văzut nimeni potențialul meu de la acea vreme?

Cu experiența și viziunea pe care o am acum, sunt sigură că dacă aş fi primit un ajutor constant, aş fi reuşit.
Să nu mă înţelegeţi greşit, nu îmi caut scuze, doar analizez la rece, cu ochiul format după 10 ani de carieră, ca şi cum ar fi vorba despre alt jucător.

Fără un sprijin financiar, este greu să găsești resurse pentru a investi într-o echipă profesionistă de care ai nevoie la vârsta aceea. Din premiile financiare obţinute la turneele jucate reuşeşti doar să acoperi costurile următoarelor sau a săptămânilor de antrenament. Dar pentru a plăti într-un antrenor care ar călători cu tine, ai nevoie de ajutor, premiul financiar nu este îndeajuns.
Părinţii mei m-au ajutat mereu. A fost un sacrificiu enorm pentru ei, dar insuficient pentru rigorile circuitului. Ca să fi ajuns acum câţiva ani mai sus în clasament, ar fi fost nevoie să am un sprijin financiar de la Federaţie, club, eventuali sponsori.

Nu l-am avut.

Deşi aici trebuie să spun că de-a lungul timpului mai mulţi – antrenori, preparatori fizici etc. – m-au ajutat având pretenţii financiare foarte mici, lucru care încă se întâmplă și în prezent sau n-am fost nevoită să plătesc terenul pe care mă antrenam.

Ca tânăr jucător mai poţi primi wild card-uri (invitaţii) la turnee mari pentru a reuși să te afirmi.
Nu le-am primit la vârsta de 18-19 ani când puteam face diferența.

Doar anul trecut, organizatorii turneului de la WTA 125 de la Iaşi mi-au dat unul, pentru că sunt nişte oameni care înţeleg în profunzime fenomenul şi încearcă să ajute cât mai mulţi jucători, iar în 2019 mi-am câștigat wild card-ul primit pentru calificările de la WTA 250 București după ce am ajuns în finala turneului de precalificare.

Aşadar, fără o echipă profesionistă și șanse să joci turnee mai mari nu ai cum să progresezi.
Cum bine spunea cineva: turneele mici din circuitul ITF sunt ca o mlaștină, dacă rămâi prea mult în ea, nu mai poți ieși.
Este un cerc vicios din care doar puţini jucători ies şi au fost în ultima vreme şi câţiva români.

Fiecare a avut şansa lui sau şi-a creat-o.

Eu încă n-am avut-o, dar sper că aceasta va veni, deoarece toate se întâmplă la timpul lor.
Cu ce am avut până acum, sunt mândră că am ajuns să joc 79 de finale, să câștig 40 de titluri și să mă număr printre puţinii jucători din generaţia mea, care au rezistat în circuit.
Și n-am ajuns încă la finalul carierei.