Pornim la drum cu un vis, visul de a ajunge printre cei mai buni din lume în ceea ce facem. Dacă întrebi copii de 8 ani ce vis sau ce obiectiv au în tenis, îți vor răspunde că vor să ajungă printre primii 10 jucători din lume sau chiar numărul 1 mondial sau vor să ajungă ca Simona Halep.

Dar dacă nu reușesc să ajungă în top 100? Este oare considerat un eșec de către ceilalți? Sau chiar de către ei înșiși?
Eu am pornit la drum cu acel vis de a juca la un turneu de Grand Slam, de a fi top 100 la vârsta de 20 de ani.

Am primit o întrebare interesantă de la o tânără jucătoare la un eveniment organizat de antrenorii Dragoș Enache și Cătălin Dinescu, unde am vorbit în fața copiilor despre experiența mea din circuit, iar această întrebare suna cam așa:

Ai început tenisul ca pasiune sau ca pe un job?

Interesantă problemă, venită de la o tânără care îşi doreşte să joace tenis la nivel profesionist.

Când am început tenisul, nu m-am gândit niciodată că acest sport va deveni jobul meu sau că îl voi trata ca atare. Nu mă gândeam decât că voi ajunge în circuitul WTA și îmi voi petrece cel puțin 5 ani din carieră acolo, urmându-mi pasiunea, care mă va duce spre obiectivul mult râvnit.

Am început promițător cu primul titlu la vârsta de 18 ani, dar continuarea a fost diferită faţă de ce îmi închipuisem eu.

Atunci mă gândeam că dacă voi ajunge la 25 de ani fără să-mi fi atins obiectivele nu voi mai continua. Probabil această gândire o au mulți jucători la acea vârstă. Îmi amintesc că eram în America în 2019 și ieșisem la cină, unde era și Ann Li (cel mai bun clasament al ei atins fiind 44 WTA, o jucătoare promițătoare și talentată, care pe atunci avea 19 ani), iar aceasta se întreba legat de cele mai vârstnice:

De ce mai joacă la 25 de ani dacă nu sunt în top 100?

Așa gândeam și eu:

Oare de ce mai joacă la 26 de ani dacă este pe locul 400?

Am avut noroc de o persoană care m-a făcut să văd diferit tenisul, să-l văd ca pe un job. Să devin profesionistă, să-mi câștig banii din turneele pe care le joc, din meciurile de echipă la care particip.

Și am ajuns în această situație pe care acum o văd din altă perspectivă.

De ce mai joc încă tenis?

Joc pentru că a devenit jobul meu. Joc, în același timp, din pasiune. Joc pentru că încă am obiective de atins. Joc pentru că încă mai am timp să fac asta. Joc pentru adrenalina pe care o simt pe teren, pentru sentimentul din timpul antrenamentului după loviturile reușite, pentru bucuria pe care o trăiesc după un meci câștigat, pentru provocările pe care mi le oferă un meci pierdut, pentru provocările din timpul unei călătorii, pentru oamenii noi pe care-i cunosc tot timpul.
Şi o să mai joc atâta timp cât voi fi sănătoasă şi voi mai avea rezultate.

Unii ne consideră „suflete pierdute” în circuit.

Dar eu cred că suntem „suflete puternice”.
Suflete ce-și urmăresc neîncetat visul și care o iau de la capăt săptămână de săptămână și reușesc să găsească soluții în orice moment greu.
Iar asta ne face câștigători.