Mă gândeam de mai mult timp să scriu despre subiectul cel mai neplăcut din viața unui sportiv de performanță, accidentările, dar l-am tot evitat.

Este un subiect sensibil pentru un atlet, deoarece nu numai că nu-și dorește să stea departe de sportul pe care îl practică de atâta timp, dar nici nu prea vrea să vorbească sau să audă vorbindu-se despre accidentări, probabil şi din superstiţie.

Dar acum sunt accidentată, aşa că îl abordez, fără altă reţinere.
Cu timpul am realizat că accidentările sunt inevitabile.

Sportul de performanță devine din ce în ce mai solicitant din punct de vedere fizic, astfel că deseori simţi dureri la un moment dat. Acestea sunt provocate de accidentări mai grave sau mai puţin grave. Aşadar, o enumerare a tenismenilor care au lipsit din circuit pentru mai multă vreme din această cauză ar trebui să-i includă, practic, pe toţi.

O să vă povestesc despre experienţele mele legate de acest subiect.

Acum sunt accidentată pentru a patra oară mai serios şi ca de fiecare dată, sper ca aceasta să fie ultima dată.

• prima dată a fost atunci când la 19 ani am avut o fractură de stres la femur şi am stat – fără să mă antrenez – cam 6 săptămâni. Nu aveam voie să mă mișc, pentru a-i da piciorului timp de recuperare, aşa că lucram doar partea superioară a corpului. Am revenit în turnee după trei luni si jumătate

• la 22 de ani am avut o tendinită la mâna stângă, dar atunci am continuat să joc cu dureri – inclusiv la turnee oficiale – timp de trei luni
• a treia accidentare a fost cea mai gravă și cea care m-a afectat fizic, dar și mental, cel mai mult. Am avut o ruptură de menisc la genunchiul drept care a necesitat o intervenție chirurgicală. N-a fost una dintre cele mai complicate operaţii, ba chiar una dintre cele mai ușoare, dar recuperarea după această procedură este de durată.
  Mai trist a fost că s-a petrecut în timpul uneia dintre cele mai bune perioade ale carierei mele. Se întâmpla după lockdown-ul din pandemie, în septembrie 2020. Participasem la prima competiție neoficială în Germania două săptămâni la rând, cu un sistem diferit de desfășurare (sistem de grupe a câte 6 jucătoare). Avusesem câteva victorii foarte bune, la jucătoare bine clasate, iar în cea de-a doua săptămână reușisem să câștig grupa. A urmat un turneu oficial, un W25 la Praga, unde am ajuns în semifinale, după ce am trecut 3 tururi de calificări. Însă, după ce am terminat meciul din primul tur, am simțit că nu-mi mai pot întinde genunchiul. Dar pentru că în timpul jocului nu mai simțeam durerea, am mai disputat încă şase partide, trei la acest turneu şi alte trei la următorul.
  Am revenit acasă și am început să caut. Adică, să caut un medic, care să-mi pună diagnosticul exact. Prima părere a fost că mi se strânsese lichid în genunchi, așa numita bursită. M-am tratat pentru acest diagnostic, iar după o săptămână am reluat antrenamentele, chiar am jucat un W15, unde am ajuns în semifinale. Durerea era încă acolo, dar nu mă deranja prea tare. Am continuat așa, am fost la două meciuri pe echipe în Danemarca.
  După aceea mi-am luat o mini-vacanță și am decis să merg să fac un RMN. Zis şi făcut, dar m-am lovit de aceeași problemă, nu ştiam un doctor specialist care să mi-l interpreteze. Am apelat la o prietenă care se operase la genunchi și așa am ajuns la un medic specialist. Mi-a interpretat RMN-ul, iar diagnosticul a fost ruptură de menisc de grad 3, care necesita o intervenție chirurgicală.
  Am făcut acest pas, m-am operat la Clinica Zetta, sub îndrumarea domnului doctor Ştefan Mogoș. Intervenția a fost una reușită, am avut puține dureri, iar peste trei zile începeam recuperarea alături de doamna Lupu la Institutul de Medicină Sportivă. A mers totul ca la carte. După patru săptămâni reveneam treptat pe teren, iar peste alte trei jucam un turneu oficial.
  Dar revenirea în circuit a fost neaşteptat de grea din punct de vedere psihic. Mă așteptam să reintru ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, adică să mă mișc ca înaintea operației. Nu a fost deloc așa și am fost afectată.
  Mă simțeam ca o junioară la început de drum, care nu avea repere pe teren, dar pe de altă parte trebuia să câștig meciuri, conform aşteptărilor, în raport cu nivelul de dinaintea accidentării. Abia după trei luni mi-am reintrat în formă și am început să joc mai bine. Iar pentru a reveni la o forma fizică asemănătoare cu cea de dinaintea operației a durat un an și trei luni.

A patra accidentare – și ţin să adaug neapărat, „sper că ultima” – este cea de acum. Diagnosticul ar fi o întindere pe mușchiul antebrațului și o tendinită. Cert este că de cinci săptămâni simt durere, dar pe zi ce trece sunt mai bine și am speranțe că voi reveni cât mai repede la jocul meu. Și de data aceasta a trebuit să caut un doctor sportiv și o clinică în care să-mi fac recuperarea.

În acest punct vreau să subliniez că deși sunt sportivă de performanță și am nevoie să consult medici specialişti în care să am încredere, de fiecare dată a trebuit să mi-l caut singură sau împreună cu cei apropiați, să întreb toţi cunoscuţii, pentru a găsi cea mai bună soluție. Am trecut prin patru accidentări diferite şi de fiecare dată am avut nevoie de alt doctor. Mi-aș dori ca la Federația Română de Tenis să avem un medic experimentat, care să ne cunoască, să ne consulte, să ne îndrume, să ne trimită la specialişti, cu care să fi colaborat de multă vreme. Cred că aceasta este o necesitate, dacă tot suntem sportivi profesionişti.

Trecând prin două accidentări mai grave, știu că există zile mai bune și zile mai rele din punct de vedere psihic şi aceste stări alternează. Câteodată eşti optimistă, mai ales când primești vești bune de la doctori, dar altădată simți că timpul trece greu, ţi-e teamă că durerea va rămâne acolo și nu vei reveni prea curând pe teren. Atunci îți trec tot felul de gânduri prin cap și terenul de tenis pare din ce în ce mai îndepărtat.

Ca să nu mai vorbim că vezi cum cobori în clasament deoarece nu-ţi poţi apăra punctele. De exemplu, luni n-am avut o zi bună după ce am văzut clasamentul oficial, care a înglobat două săptămâni, în care am pierdut 28 de puncte WTA – corespunzătoare unui sfert şi a unor optimi la două turnee W60 de anul trecut – şi am coborât pe un loc pe care nu mai fusesem de aproape trei ani.

Dar merg înainte şi nu numai că m-am antrenat în această perioadă – nu folosesc forehand-ul, ci doar backhand-ul, slice-uri, drop shot-uri – ci la începutul lunii iunie chiar am jucat la echipe în campionatul Germaniei, deşi toată lumea m-a sfătuit să n-o fac.

Am trecut peste aceste sfaturi, desigur bine intenţionate, din două motive. Primul a fost acela că doream să-mi ajut echipa, care lupta pentru evitarea retrogradării din Liga a doua şi cum eram prima rachetă, absenţa mea ar fi perturbat ordinea colegelor mai slab clasate decât mine, în sensul că fiecare ar fi întâlnit adversare mai puternice. Până la urmă, am evitat retrogradarea şi am fost mândră că am reuşit să ajut echipa, aşa cum am putut.

Şi al doilea motiv, de ce să n-o spun, a fost cel financiar. Şi în perioada în care nu joci trebuie să te întreţii, ca să nu mai vorbim de tratamente, medicamente, suplimente, pe toate le plăteşti tu, jucătorul. Şi aşa cum scriam într-unul din articolele trecute, una din sursele noastre de venit este tocmai participarea în campionatele pe echipe din Vest.

Acum, fac recuperare la Bucureşti, mă duc zilnic la pregătire fizică, am luat o scurtă pauză de la antrenamente şi încerc să mă conving că voi reveni cât de repede și voi face din nou ceea ce îmi place cel mai mult: să joc în turnee oficiale.