Aşa cum vă spuneam în ultimul articol, sunt accidentată.
Între timp, am ajuns la domnul doctor Ştefan Irimia, care a ajutat de-a lungul timpului mulţi tenismeni – începând cu Simona – și îi ajută în continuare.

Am sunat la clinica Kinetic Sport şi am fost programată în aceeaşi zi, ceea ce arareori se întâmplă atunci când îţi faci o programare la medic. După ce m-a consultat, am făcut imediat RMN-ul, tot acolo, iar peste alte două zile domnul doctor mi l-a interpretat şi, din nou în aceeaşi zi, mi-a făcut o infiltrație la încheietură.

Am fost fericită că nu am avut fractură și sper ca după alte două săptămâni fără tenis, să intru pe teren și să pot lovi fără să am vreo durere.

Îmi este dor să joc, să intru pe teren, să mă mișc, să simt loviturile, să simt emoțiile.
Dar îmi este foarte dor şi să călătoresc la turnee.

Jucătorii profesioniști călătoresc între 25 și 30 de săptămâni pe an în multe colțuri ale lumii. Continente diferite, țări diferite în fiecare săptămână, orașe diferite, fusuri orare diferite. Ei bifează între 30 şi 70 de zboruri într-un sezon, în funcţie de numărul de turnee la care participă.

Circuitul este dur din acest punct de vedere, iar una din multele calităţi pe care trebuie să le aibă un jucător profesionist de tenis este să îi placă să călătorească şi, de preferat, să nu aibă frică de zburatul cu avionul.

Deşi, chiar unul dintre Big 3 are probleme la acest capitol. Rafa mărturisea că este un pasager emotiv şi în momentele dificile mâinile încep să-i transpire. Ticurile de pe teren sunt prezente şi atunci când se cazează la hotel, unde curăţenia din cameră trebuie să fie ireproşabilă şi serviciul perfect.
Câţiva jucători călătoresc în avioane private, de exemplu aşa făcea Roger, dar nici acolo lucrurile nu erau foarte calme, pentru că era însoţit mereu de familie:

Nu ţi-ai dori să te afli împreună cu cei patru copii ai mei în avionul privat,

povestea supercampionul elveţian.

Sezonul pentru jucătorii clasați în top 220 începe în Australia, cu primul turneu de Grand Slam al sezonului și continuă în funcție de clasamentul fiecăruia în locații diferite. Circuitele principale – WTA şi ATP – trec prin Orientul Mijlociu în februarie, urmează Sunshine Double, în State. În aprilie începe sezonul de zgură din Europa cu Roland Garros ca obiectiv principal; imediat urmează cel de iarbă din Marea Britanie, care se încheie la Wimbledon. În august se revine la suprafaţa dură din America, cu ultimul turneu de Grand Slam din an. Iar de anul acesta, jucătorii se întorc în China care va reintra în perioada octombrie – noiembrie în seria din Asia. Pentru cei mai buni 8 jucători şi jucătoare sezonul se încheie la turneele campionilor ATP şi WTA.

Se joacă pe cinci continente, pe suprafeţe diferite, în condiţii climaterice diferite. Deci organizarea, adică rezervarea locurilor pentru zborurile săptămânale, a camerelor de hotel sau a apartamentelor, a restaurantelor, împachetatul şi despachetatul bagajelor necesită un efort semnificativ.

Petra Kvitova povestea legat de fusurile orare şi de jet lag-ul provocat de acesta:

Îmi place să mă trezesc devreme, dar în Asia este imposibil. Nu pot să mă culc devreme, iar când alarma sună la 9.30, mă simt de parcă ar fi 5.30.

Pentru noi, cei care jucăm în circuitul ITF lucrurile stau altfel, deşi călătorim în aceleaşi ţări, avem aceleaşi probleme de adaptare la terenuri, vreme, fusuri orare, hotelurile unde stăm, hrana pe care o consumăm, dar aici asemănările se opresc.

Calendarul turneelor ITF apare la sfârșitul anului doar pentru primele două-trei luni ale sezonului următor şi – spre deosebire de circuitele principale – se pot adăuga turnee, iar altele se pot amâna sau chiar anula.

Deci un plan riguros de turnee este greu de alcătuit. Nu putem să ne raportăm la punctele pe care le-am obţinut anul trecut în perioada respectivă, deoarece se schimbă locațiile sau datele desfășurării de la an la an. Spre exemplu, în România, s-au organizat anul trecut două turnee ITF la Brașov – în mai / iunie şi august – unul de categoria W60 şi celălalt, W25. Anul acesta ele nu mai există, dar a apărut un W25 la Bistrița, în august.

Ce știm sigur este că sezonul de zgură în Europa începe în luna aprilie. Aceasta este şi suprafaţa mea preferată, de aceea, începutul și sfârșitul de sezon nu-mi oferă prea multe oportunităţi.

Nu-i contrazic pe cei care îmi spun că progresezi greu dacă eşti specializat pe o singură suprafaţă, ci doar le explic că pentru a fi bun şi pe hard, ar ajuta să ai de mic posibilitatea de a te pregăti sistematic şi pe acesta. Despre iarbă, ce să mai vorbim…

Mai mult, toate celelalte probleme legate de rezervări ş.a,m.d. le rezolvăm singuri, pentru că nu avem o echipă, precum jucătorii mai bine clasaţi.

Să mai adaug aici, că în circuitul ITF mergi deseori cu trenul – să ne amintim mirarea fanilor de la noi atunci când, în toamna lui 2021, Simona cobora din trenul Viena-Linz – cu autobuzul sau chiar cu maşini închiriate, în care ne adunăm mai mulţi – un fel de ridesharing ITF – aceste variante fiind alese desigur din motive economice.

Pentru mine fiecare început de an a fost diferit. Cel mai mult mi-a plăcut când am început în SUA pe zgură verde și am continuat în Europa. Sezonul de zgură de pe continentul nostru este unul bogat în turnee, în mai şi iunie am întâlnirile din Bundesliga, despre care am vorbit în articolul trecut.

Așa că muncesc destul de mult atunci când îmi alcătuiesc programul, cu linia de clasament alături, ca să văd ce puncte am de apărat. Studiez listele de înscriere, pentru a-mi evalua concurenţa. Aici ar fi de adăugat că turneele W25 devin din ce în ce mai puternice, ce să mai vorbim despre cele de categorii superioare.
Am mereu alături şi un program pe care mi l-am făcut pentru a-mi calcula cash flow-ul asta ca să-mi adaptez cheltuielile de transport la posibilităţile mele financiare. Mă consult desigur şi cu antrenoarea mea, cu preparatorul fizic, care îmi dau sfaturi legate de aspectele tehnice.

Aşadar, sunt o mulţime de amănunte, pe care trebuie să le pun cap la cap, toate înainte de a intra pe teren şi de a încerca mereu să mă autodepăşesc.

Totuşi, mai citesc fie în comentariile de pe social media, adresate mie sau altora, fie aud în cercuri de necunoscători sau, dimpotrivă, de pătimaşi, că viaţa noastră este una uşoară.

Ne plimbăm, vedem locuri noi – aici se face o confuzie voită sau nu, dar oricum răutăcioasă, cu turismul – seara ne distrăm, cu subînţelesul pe care nu mai e nevoie să-l explic.
Singurele lucruri parţial adevărate din toate acestea sunt că, într-adevăr vedem locuri noi şi monumente istorice, muzee, parcuri superbe, dar toate pe fugă, în general după ce încheiem turneul şi deja a doua zi trebuie să plecăm. La un turneu poţi vedea cel mult unul sau două obiective din oraşul respectiv.

Iar în ce priveşte domeniul culinar, m-am îndrăgostit în fiecare țară de câte ceva. În Italia ador cafeaua si brioșa de dimineață, despre pizza de acolo, ce să mai zic. În Germania, beau suc de mere cu apă minerală (Apfelschorle) și mănânc supă de sparanghel. În Maroc am descoperit ceaiul verde, cu mentă, pe care nu pot să-l prepar acasă. Îmi place și ceaiul turcesc și ador mâncarea arăbească. Încă n-am ajuns în Japonia să mănânc sushi direct de la sursă, dar sper că o voi face în curând.

De asemenea, sunt recunoscătoare pentru oamenii frumoși pe care îi întâlnesc în orice colț al lumii merg. Am legat cam peste tot prietenii, amiciţii. Asta mă ajută să observ diferențele culturale, să le analizez şi să mă simt spiritual mai bogată.

Dar de aici şi până la plimbare sau turism e o cale foarte lungă. Pentru că în timpul unui turneu nu-ţi arde de vizitat, chiar dacă te afli în oraşe superbe. Iar distracţiile de seară cu tot ce implică ele sunt extrem de rare, asta ca să nu spun aproape inexistente.
În timpul unui turneu, gândurile jucătorilor sunt îndreptate exclusiv spre următorul meci.

Şi asta pentru că nimic, dar absolut nimic, nu se compară cu sentimentul pe care îl ai atunci când câştigi un meci. Indiferent la ce nivel, în ce tur şi cu ce adversar.
Iar despre ce simţi după ce te califici într-o finală sau câştigi un titlu, pot să vă asigur că este atât de special, încât merită să faci orice sacrificiu pentru a trăi acel moment.