Atunci când nu sunt activă în turnee am mai mult timp pentru a reflecta. De exemplu, acum, când sunt accidentată câteva gânduri îmi trec prin minte: oare cât îmi va lua până îmi voi regăsi forma sportivă? Câteva antrenamente? Câteva meciuri? Câteva turnee? Va fi o revenire grea, la fel cum a fost cea de după operația la menisc?

Sper totuși că îmi va fi mai ușor, pentru că m-am antrenat fizic în fiecare zi, câteodată chiar și de două ori pe zi. Aşa că va fi doar o problemă de timp, de răbdare, dar și de felul în care voi continua antrenamentele şi meciurile oficiale.

Aşa cum v-am povestit în articolul despre accidentări am pus multă presiune pe mine după operația la menisc.

Dar presiunea este o prezenţă constantă în viaţa jucătorilor. Oare câți dintre noi pot spune că joacă prea des fără presiune?

Singurele momente în care am simțit mai puțină presiune au fost atunci când am obţinut şi victoriile cele mai preţioase, adică atunci când eram considerată outsider (dark horse). La meciurile acelea presiunea a fost mai mare pe adversara mea.

Știi că atunci când întâlneşti o adversară mult mai bine clasată, pentru a avea şanse de victorie, e necesar să etalezi cel mai bun joc al tău.

Îmi amintesc de victoria împotriva Sarei Bejlek, o junioară aflată într-o ascensiune accelerată. Nu am intrat pe teren ca să mă bucur de joc sau de moment, deși majoritatea psihologilor sportivi ne sfătuiesc să procedăm astfel. Am intrat pe teren concentrată, cu un plan tactic bine pus la punct, cu atitudinea de a nu-i lăsa niciun punct, niciun game şi de a fructifica cel mai mic avantaj pe care mi l-am creat. Știam că eram bine pregătită, urma doar să mă bat. Și așa am făcut.

Bineînțeles că atunci când te lupți, jocul îţi reuşeşte, câștigi punct după punct, vine și bucuria de a te afla pe teren. Dar pe aceasta o percepi de-abia după meci. Pentru că dacă te tot bucuri de reuşite în timpul partidei, lucrurile se pot schimba repede în defavoarea ta. Până la urmă, pe teren, eşti într-un ring de luptă, nu într-un ring de dans.

Ce este, de fapt, presiunea? Oare se manifestă diferit la fiecare jucător?

Presiunea este un privilegiu. Ea este hărăzită celor care ştiu s-o dobândească, 

spunea Billie Jean King, citată ultima dată marţi, de data aceasta de către Novak Djokovic, care după ce s-a calificat pentru a 46-a oară în semifinalele unui turneu de Grand Slam – egalând astfel recordul lui Federer – a completat-o pe legendara campioană la interviul de pe teren, cu propria-i viziune legată de subiect:

Orice jucător îşi doreşte să fie în poziţia în care fiecare adversar pe care-l întâlneşte să-şi dorească neapărat victoria. Presiunea este parte integrantă din ceea ce facem, din sportul nostru. Indiferent de câte titluri de Grand Slam ai în palmares, de câte meciuri ai câştigat, de câţi ani joci în circuit, presiunea este întotdeauna la cote maxime, dar în acelaşi timp trezeşte în mine cele mai frumoase emoţii şi mă inspiră să joc cel mai bun tenis. Ştiu că toţi îmi vor scalpul, vor să mă bată, dar aceasta încă nu se întâmplă.

Eşti sub presiune atunci când joci împotriva unei adversar mai slab clasat sau mai tânăr. Poți s-o simți atunci când trebuie să-ți aperi un titlu sau când ești pe lista capilor de serie la un turneu. Sau pur și simplu atunci când îți dorești prea mult să câștigi acel meci. Se manifestă prin încordare în timpul jocului, mâna îți devine rigidă și mingea nu mai trece de fileu. Începi să gândești prea mult, să îți dorești să câștigi toate punctele, te încarci negativ.

Cum poți să faci față cel mai bine presiunii?

Răspunsul este unul greu de dat, pentru că fiecare jucător reacționează diferit sau funcționează altfel atunci când este în această situaţie. Un rol important îl au antrenorii, prin cuvintele pe care le adresează elevilor înaintea meciurilor. Dacă sunt bine alese, acestea pot schimba mult starea de spirit a jucătorului și implicit rezultatul partidei.

Am avut multe meciuri în care m-am pus singură sub presiune, pentru că dorința de a câştiga și de a merge cât mai departe în turneu a fost mult prea mare. Iar aceasta nu mi-a făcut bine. Uitam să mă bucur de reuşite, mă blamam pentru fiecare greșeală pe care o făceam şi, în consecinţă, nu mai judecam limpede.

Au existat turnee în care am intrat pe tabloul principal ca favorită 1 și nu am câștigat titlul. Îmi amintesc un W15 unde am ajuns în semifinale după ce jucasem un turneu W25 foarte bun, înaintea celui din 2020 la care m-am accidentat. Nu am fost mulțumită de acel rezultat. Îmi dorisem prea mult să câștig turneul.

Dar cel mai mult am simțit presiunea după ce am devenit numărul 1 în clasamentul ITF (cel în care sunt luate în considerare doar punctele obţinute la turnee de categoria W15). Știam că trebuie să confirm și în turnee de categorie mai mare, ceea ce nu s-a întâmplat atât de des pe cât mi-aș fi dorit.

Acest obiectiv, realizat doar parţial, a fost cauza presiunii care m-a afectat în ultimii ani.

Cred că presiunea pe care o resimt jucătorii clasați în top 20 se dublează, poate chiar se triplează.
Totul se întâmplă în lumina reflectoarelor, în faţa a sute de mii sau a milioane de telespectatori. Iar dacă greșești acolo, toţi îţi vor vedea eroarea.

Dar și dacă vei câștiga, bucuria pe care o vei simți nu ai înlocui-o cu nimic.

În concluzie, cel mai important în tot acest proces este să înveți să găsești echilibrul în tot ce faci. Să compensezi antrenamentele cu refacerea și momentele de relaxare. Să contrabalansezi participările la turnee cu zilele libere. Să te bucuri de fiecare minut petrecut pe teren, păstrându-ţi concentrarea şi dorinţa de victorie, dar în limite normale. Să fii satisfăcut de fiecare mic progres pe care îl faci. Să ai o stare psihică pozitivă, adică să fii mulțumit cu ce ai acumulat, pentru a dobândi şi mai mult.