Aşa cum știți, sunt accidentată de trei luni. În răstimp, am căutat soluții singură. Am mers, prin recomandări, la medici şi fizioterapeuţi, încercând să găsesc cea mai bună soluție, întrebând în stânga şi dreapta, cerând opinii de la alți jucători care au mai fost accidentați.

Singurul ajutor (unul financiar) pe care l-am primit – în afara de cele ale apropiaţilor şi prietenilor – a fost cel de la clubul la care sunt legitimată acum, Sportsin Arad, pe care mi l-au acordat cu bunăvoinţă şi adaptat la posibilităţile dânşilor.

Legat de această situaţie, aș vrea să abordez în articolul de astăzi un subiect la care m-am gândit mult în ultima vreme: cluburile de tenis din România și ajutorul pe care îl acordă jucătorilor legitimați.

De-a lungul timpului, am fost legitimată la diverse cluburi în România: Dinamo București, Steaua București, CSS 2 București. Fiecare dintre acestea îmi oferea o sumă modică lunară – cam jumătate din salariul minim pe economie – așa numita indemnizație, iar în schimbul acesteia eram obligată să joc Campionatele Naționale Individuale și Campionatele Naționale pe Echipe.
Mi se mai oferea și teren de antrenament gratis, dar într-un interval orar specific, iar clubul Dinamo punea la dispoziție și un cabinet, dotat cu minimul necesar, unde puteai să mergi să-ți faci recuperarea.

Însă în timpul perioadei Covid și mai multe luni după, acea indemnizație lunară n-a mai existat, eu continuând să-mi fac datoria de a participa la Campionatele Naționale. Am cerut lămuriri conducerii clubului şi mi s-a spus că banii clubului sunt investiți în sportivii care participă la competiții internaționale. Am acceptat acea explicație – fără să pun întrebarea care îmi venise în minte: „Dar eu la ce fel de competiții particip?” – dar am decis să îmi schimb clubul.

În urma experiențelor mele, mă întreb de ce la noi nu există un sistem prin care să poată fi protejaţi jucătorii atunci când trec prin situaţii dificile?

Din punctul meu de vedere, un tenismen român care joacă pentru un club din țară, ar trebui să aibă parte de minimul necesar pentru a putea să-și desfășoare activitatea liniștit:

Un venit stabil lunar, asigurare medicală, consult de specialitate în caz de accidentări, o bază sportivă, cu terenuri, sală de fitness și cabinet de recuperare. Şi adaug imediat: măcar la un nivel decent.

Aici intervine lipsa unui sistem bine pus la punct. Iar acest sistem nu există din cauza lipsei fondurilor, a lipsei sponsorilor şi a lipsei membrilor de club (în mai multe ţări, Germania, Italia, Franța, membrii plătesc o taxă anuală pentru a folosi facilitățile bazei sportive a cluburilor, iar acestea își susţin proiectele, printre care și pe cele care îşi propun sprijinirea sportivilor de performanță).

De asemenea, cluburile sau Federaţia ar putea atrage sponsori privați, pentru că sportivii neavând în marea lor majoritate agenţi, nu pot merge să „cerşească” sponsorizări. Nu ar şti nici cui să se adreseze şi nici nu ar avea timpul fizic să umble din uşă în uşă, între două antrenamente sau două turnee.

De toate aceste condiţii ar putea profita juniorii, dar şi jucătorii care au obţinut rezultate bune în circuitul ITF Pro, dar care mai au nevoie încă de timp şi implicit de finanţare pentru a-şi continua cariera.

Altfel, fenomenul din ce în ce mai des întâlnit la noi, cel al retragerilor din activitatea de performanţă, ce afectează jucători care au arătat reale perspective, unii cu rezultate promiţătoare va continua şi cu mai mare intensitate.

Poate nu sunteţi familiari cu toate numele jucătorilor sau poate nu sesizaţi mereu când un nume dispare de pe aplicaţiile de live score, dar vă asigur că foarte mulţi au renunţat, chiar şi în ultima vreme, unele retrageri fiind chiar surprinzătoare. Câţiva încearcă ulterior să revină, dar le este şi mai greu ca la început.

Iar aceste abandonuri ale activităţii profesionale sunt cauzate tocmai de lipsa unui venit constant. Jucătorul fie intră în panică, atunci când are o perioadă mai slabă sau este accidentat şi vede cum i se goleşte rapid contul – şi aşa destul de firav – din bancă, fie cedează presiunilor familiei sau ale apropiaţilor, îngrijoraţi, pe bună dreptate, din acelaşi motiv.

Şi atunci decide să se retragă din circuit şi să-şi ia un „job adevărat” (o expresie pe care am tot auzit-o şi asupra căreia voi reveni într-un articol viitor).

Soluţii ar fi şi precizez încă de la bun început că sunt conştientă de nevoia de bani din multe alte domenii. Culmea e că nici nu ar fi nevoie de mulţi pentru fiecare jucător în parte, căci facilităţile despre care am vorbit mai sus ar fi folosite de numeroşi jucători.

Dar pentru asta ar trebui atraşi sponsori privaţi, prezentându-le proiecte bine gândite, întocmite de specialişti, alăturate unui plan de marketing profesionist. Astfel aceştia ar putea fi convinşi că banii vor fi cheltuiţi eficient şi o parte din cei destinaţi – să spunem, fotbalului – ar putea veni către tenis. Şi nu ar fi necesară decât o foarte mică parte.

Din nefericire însă, doar pentru foarte puţini sponsori, tenisul românesc este atractiv, din punct de vedere al afacerilor, pentru că prin sprijinirea unui sport ei doresc, pe bună dreptate, să profite. La aceasta a contribuit tocmai lipsa proiectelor.

Cu atât mai neplăcută este această stare de fapt, cu cât ţara noastră a avut parte în ultimii 10 ani de o „generaţie de aur” de tenismene şi chiar câţiva tenismeni valoroşi sau foarte valoroşi. Nu s-a profitat în niciun fel de „fenomenul Simona”, unul cu o enormă priză la publicul român şi nu numai, pentru a promova mai mult acest sport și a deveni unul naţional, emblematic pentru România.

Am scris aceste rânduri pentru că am vrut să atrag atenția asupra situației, nu pentru că sunt resemnată în ce priveşte sprijinul pe care l-aş putea primi acum sau pe viitor. Cine ştie, poate în anii care vor veni, lucrurile se vor schimba în bine.

Mi-aş dori din tot sufletul ca măcar generaţiile viitoare să poată beneficia de sprijin şi să nu mai treacă prin ce am trecut noi şi familiile noastre.