Înainte de a pleca în ultima deplasare, mă gândeam că nu voi avea ce să vă povestesc spectaculos, că doar voi vorbi cu voi despre mult așteptatele victorii la simplu, că totul decurge conform planului, că voi juca cele patru turnee consecutive și îmi voi reveni încetul cu încetul la forma sportivă pe care mi-o doresc. Dar s-au întâmplat destul de multe în primele trei săptămâni.

Să luăm aventurile mele pe rând.

Am început cu deplasarea la Trieste, acolo unde anul trecut deveneam finalistă, după un parcurs foarte frumos. Anul acesta am jucat calificări, din cauza clasamentului afectat de accidentarea la mână, care nu mi-a permis să joc toată vara.

La aceste turnee W25, în calificări nu ai arbitru de scaun (jucătoarele ţin scorul), mingile nu se schimbă deloc pe parcursul meciului, iar dacă se face set-set, se joacă acel super tie-break, ca la dublu.

Am avut o adversară din Italia care se apăra foarte bine, așa că trebuia să fiu eu cea care ataca și prelua conducerea în punct. Am pierdut 10-8 în super tie-break, după ce egalasem la seturi.

Turneul a continuat pentru mine la dublu, dar s-a mutat pe terenurile indoor din cauza furtunilor din acea săptămână. Fetele de pe tabloul principal – printre care Ilona Ghioroaie şi Ilinca Amariei – au început primul tur pe terenurile indoor, iar turul doi l-au continuat afară.

Ilinca Amariei a avut ghinionul de a fi programată în optimile de finală pe un teren care se usca foarte greu. Arbitrul principal a grăbit începerea partidei chiar dacă terenul nu era în cele mai bune condiții (adică foarte moale), iar piciorul putea să se blocheze în zgură. Ceea ce s-a și întâmplat.
La 5-4 30-30, Ilinca a alergat la o scurtă, iar glezna i-a rămas în zgură, afectând astfel genunchiul. N-a mai putut să continue meciul, dar nici să calce în următoarea oră.

Dar ce m-a șocat şi mai tare a fost atitudinea organizatorilor. Nimeni nu a venit s-o ajute, n-au chemat niciun doctor, nici măcar n-au cooperat când i-am rugat s-o ducă la aeroport. Răspunsul primit a fost: noi nu oferim asta. Deși era o situație excepțională. Noroc că era prezent Călin Moga, patronul clubului unde sunt legitimată și a condus-o la aeroport.

Sper ca pe viitor și la turneele ITF, jucătorii să fie protejați în cazuri excepționale și să fie tratați cu mai multă grijă și profesionalism.

După această aventură, mi-am continuat turneul la dublu până în semifinale, alături de Ilona.

De acolo, am plecat la următorul turneu, un W60, la Viena. În calificări am jucat un meci bun, lung, împotriva unei junioare slovace valoroase, locul 11 în clasamentul ITF Juniors.

Chiar dacă nu l-am câștigat, îmi dădea încredere că pot să revin să joc la un nivel ridicat și să rezist un meci întreg, fără dureri. Am continuat să mă antrenez în acea săptămână, în paralel cu meciurile de dublu. Fiecare antrenament îmi dădea și mai multă încredere, iar aceasta se vedea în jocul de la dublu.

Probă la care am ajuns până în semifinale, unde am pierdut un meci disputat cu titularele la dublu ale Austriei în Billie Jean King Cup.

A urmat deplasarea către al treilea turneu consecutiv din seria de patru. Un turneu W25 la Varna, în Bulgaria. Ce bucuroasă am fost atunci când am găsit zbor direct, la un preț decent din Viena!

Începusem săptămâna simțindu-mă cel mai bine fizic și psihic din această serie, ceea ce se vedea și la antrenamentele de acomodare. Nimic nu anunța evenimentul din următoarea zi.

Jucam în primul tur împotriva unei italience clasate locul 450 în acea săptămână (Lisa Pigato, campioană a junioarelor în proba de dublu la Roland Garros 2020). Ne cunoșteam bine jocul una celeilalte. Așa că rămânea să decidă tactica mai bună şi forma din acea zi.

În primul set, mi-am controlat emoțiile mai bine, am jucat mai consistent, alergam și munceam la fiecare minge, făceam tot posibilul să obțin atât de dorita primă victorie la simplu după revenire.

6-3 pentru mine, pentru că îmi învățasem lecția din meciul anterior, să nu îmi pierd concentrarea la 5-3, aşa că am convertit prima minge de set. În setul al doilea ea s-a desprins la 3-0, după câteva game-uri disputate. Am reușit să revin la 2-3, dar genunchiul meu stâng dădea semne de oboseală şi mă rugam să reziste până la sfârșitul meciului. Nu a fost așa.

La mingea de 3-3, am schimbat direcţia deplasării şi am simțit o trosnitură în genunchi. Am încercat să continui, dar n-am reușit din cauza durerii.

Nu-mi venea să cred că tocmai mi se întâmplase asta. Eram singură, a trebuit să iau eu decizia de a mă retrage, ceea ce a fost dificil, știind prin ce am trecut toată vara.

Între timp, a venit Ilona să mă ajute împreună cu fizioterapeuta ei şi astfel am reuşit să ajung la hotel, după ce am trecut prin procedurile birocratice de retragere medicală. Seara eram în microbuz către București, 6 ore cu genunchiul îndoit, dar și cu dureri. A doua zi dimineață, deja făceam RMN-ul.

Rezultatul n-a fost unul tocmai bun, ruptură de menisc.

Planurile urmau să fie din nou schimbate. Mai multe despre povestea procedurilor medicale şi de recuperare pe care le voi parcurge, în următorul articol.

Dar să-l închei într-o notă pozitivă pe acesta.

Țin să le mulţumesc tuturor celor care m-au susţinut zilele acestea, şi nu au fost puţini, cu mesaje pe care le-am simţit sincere, venite din inimă. Aşa am trecut mai uşor peste şocul cauzat de o nouă accidentare venită la atât de puţin timp după o alta.

Dar am mai avut un motiv de satisfacţie după acest turneu: partenera mea de dublu din ultima vreme, alături de care am avut rezultate foarte bune şi alături de care trebuia să joc şi aici, Ilona Ghioroaie, a câştigat la Varna primul ei titlu la categoria ITF W25, în proba de simplu.

Alături de Ilinca Amariei, Călin Moga [foto 1] şi Ilona Ghioroaie