Una dintre cele mai bune prietene pe care le am, dintre jucătoare, este Zuzana Zlochová. Pentru cei care au citit articolul pe care l-am dedicat acestui subiect, ştiu de-atunci cât de rare sunt în circuit, prieteniile în adevăratul înţeles al cuvântului.
Împreună cu Zuzana, undeva în Germania, îndreptându-ne spre un meci pe echipe
Aşa că preţuiesc fiecare prietenă pe care o am şi Zuzana este una dintre ele.
Sentimentul este unul reciproc, o dovadă fiind aceea că ea mi-a citit toate articolele, la început cu google translate şi mai de curând, în versiunea engleză a blogului.
Am discutat de câteva ori în scris despre subiectele pe care le-am abordat şi atunci mi-a venit ideea s-o invit să-şi spună părerea despre toate acestea.
Astfel, acesta va fi primul articol al unei noi rubrici a „Cronicilor de pe teren”, pe care am intitulat-o „De vorbă cu colegele din circuit”.
Născută în oraşul istoric Bojnice din Slovacia centrală, Zuzana a împlinit 33 de ani pe 24 ianuarie şi are în palmares 14 titluri ITF la simplu şi 15 la dublu. A fost prezentă şi pe tablourile câtorva turnee WTA 125, în ambele probe, şi a ajuns până pe locul 263 WTA / 2013, la simplu şi 281 WTA / 2014.
Despre începuturile ei în tenis, Zuzana poveşteşte:
Tata avea un prieten ale cărui fiice erau la tenis, aşa că atunci când am împlinit 5 ani m-au invitat şi pe mine. Iar eu m-am îndrăgostit încă de la început de acest sport. Îmi plăcea să călătoresc împreună cu prietenele mele şi când ajungeam la destinaţie, să joc în turnee. Atât de mult, încât îmi amintesc cu nostalgie că nu mă supăram atunci când pierdeam. Treptat, această inocenţă a dispărut, pentru că au intervenit presiunea, uzura, dar iubeam la fel de mult jocul.
În continuare, prietena mea vorbeşte despre sprijinul pe care (nu) l-a primit la începutul carierei:
Pe la 16 ani am început să joc turnee internaţionale de junioare şi mi-a fost tare greu, pentru că nu am fost sprijinită de Federaţia Slovacă, cum nici mulţi alţi jucători de la noi nu au fost. Aşa că m-am orientat spre turnee aproape de casă, în Cehia, Ungaria sau Polonia. Mergeam cu trenul, cu autobuzul sau împreună cu prietene, cu care împărţeam costurile călătoriilor.
De la 17 ani am început să călătoresc împreună cu Jozef Kraus, antrenorul meu, împreună cu un grup de alte jucătoare. El şi familia lui m-au ajutat pe tot parcursul carierei mele, iar fără ajutorul lor nu aș fi putut să ajung atât de departe.
Pentru că trebuia să câştig bani, am ales să las junioratul în urmă și să particip la turneele de 10.000 USD.
Premiile financiare deveneau singurele mele surse de venit, dar şi acestea erau insuficiente pentru a-mi acoperi costurile. Însă cu ajutorul antrenorului, am reușit să găsim soluții pentru a ne urmări visul.
Aici am un sfat pentru colegii mai tineri: dacă iubesc tenisul şi competiţia, nu trebuie să renunţe cu niciun chip, ci să facă tot posibilul pentru a rămâne în circuit, indiferent de cât de greu le este, pentru că până la urmă vor găsi o cale pentru a continua.
Zuzana a rămas la subiectul financiar, dar legat de călătorii. Şi aici experienţele ei au fost asemănătoare cu ale mele:
Cum de la ITF nu am primit niciun sprijin – sper că în viitor mult mai mulţi jucători vor putea să trăiască din sportul pe care îl practică, nu să piardă bani – am fost nevoită să fac tot felul de sacrificii.
Împreună cu antrenorul meu am locuit la hostel-urile cele mai ieftine, la Airbnb-uri, dar şi la gazde care nu ne luau bani şi unde am cunoscut oameni de toate categoriile sociale şi de toate profesiile.
Astfel am învăţat lecţii preţioase despre viaţă şi de aceea am preferat mereu această modalitate de cazare, acolo unde a fost disponibilă.
Ea a vrut dintotdeauna să meargă în Australia – în glumă spune ca să verifice dacă într-adevăr oamenii merg acolo cu capul în jos – şi la modul serios, pentru că a avut o fascinaţie aparte pentru acel continent.
După o primă experienţă de doar două săptămâni, dar care a fost nereuşită, ea şi Jozef au pregătit mai bine a doua călătorie şi au ales cea mai ieftine, dar şi ingenioase, variante:
Cum nu găseam hotel sub 100 de dolari pe noapte am închiriat o rulotă (camper van). Şi aceasta a fost scumpă pentru noi, deşi am ales-o pe cea mai ieftină.
La următoarea deplasare în Australia ne-am cumpărat o maşină, foarte ieftină şi aceea, aşa că treptat a trebuit să reparăm fiecare componentă a ei. Dar ne-am făcut treaba cu ea, pentru că am avut-o la fiecare venire aici.
Deci dacă cineva are nevoie de un ucenic la reparaţii, poate să se bazeze pe mine, pentru că ştiu denumirile fiecărui subansamblu şi a fiecărei piese.
Dar aşa am reuşit să călătorim prin toată Australia, de la Brisbane la Perth, la Melbourne şi înapoi la Brisbane şi m-am îndrăgostit de această ţară, dar şi de locuitorii ei.
Peste tot am dat de oameni minunaţi, calzi, primitori. Îşi doreau să ne cunoască, dar şi noi pe ei şi astfel am legat prietenii care durează şi acum.
Această experienţă – similară cu a mea din SUA – a învăţat-o pe Zuzana că dacă vrei cu adevărat să rămâi în circuit, găseşti soluţii sau cum spunem noi aici, să faci bani din piatră seacă, pentru a călători la turnee.
Ea adaugă:
Sigur, nu beneficiezi de luxul unui hotel de 5 stele, dar lecţia de viaţă pe care ţi-o oferă condiţiile mai dificile îţi este utilă şi pe teren, pentru că te învaţă să lupţi şi să înţelegi că nimic nu îţi este cuvenit, ci că trebuie să te zbaţi pentru a obţine ceva.
Prietena mea slovacă nu a fost deseori accidentată, dimpotrivă a avut perioade lungi în care a fost aptă fizic.
Totuşi, ea consideră că şi accidentările îţi întăresc caracterul şi după ce te vindeci, revii mai puternic.
Acum este şi ea accidentată, nu a mai jucat din luna aprilie – are epicondilită sau „cotul jucătorului de tenis” – şi admiră forţa psihică a celor care lipsesc mult din circuit, ca apoi să reintre, să se accidenteze din nou şi tot aşa.
Zuzana abordează subiectul retragerii într-un mod cât se poate de pozitiv:
Sunt foarte aproape de acel moment, deşi doar acum vreo doi ani, asistam la un turneu de juniori şi un fan m-a întrebat câţi ani am. Am răspuns 31 şi el a insistat: „13?”. Nu-i venea să creadă, aşa că l-am trimis la oftalmolog.
Dar şi acum sunt mereu lângă terenuri, aşa că nu simt atât de mult lipsa turneelor. Nu sunt deprimată, dar tot mă bate din când în când gândul să revin şi să mai încerc încă o dată. Dar competiţia a devenit din ce în ce mai aprigă şi simt că am şi alte lucruri de făcut în viaţă. Am o listă cu acestea şi de-abia aştept să încep să le bifez, atunci când voi avea mai mult timp la dispoziţie.
Adică iau şi din retragera defintivă, până la urmă cel mai dureros eveniment din viaţa unui sportiv, partea bună a lucrurilor.
La fel îşi evaluează jucătoarea din Slovacia cariera acum, la capăt de drum:
Chiar dacă nu am ajuns în top 100 sunt mândră de ce am realizat, mândră că nu am avut decât arareori gânduri negre de-a lungul acestui zbucium, că fizic am rezistat foarte bine.
În pofida tuturor greutăţilor am jucat mult, am cunoscut lumea şi mi-am făcut o sumedenie de prieteni cu care şi acum scriu, vorbesc, mă sfătuiesc. Aşa că, fără teama de a exagera, pe mulţi dintre ei îi consider membri de familie. Cred că acesta este lucru cel mai valoros pe care l-am dobândit de-a lungul anilor pe circuit.