Aşa cum v-am povestit în articolul precedent, am decis să-mi încep sezonul în Argentina. După turneul de la Viena, am început să organizez călătoria în America de Sud. Se anunța o călătorie lungă şi un sejur la fel, așa că îmi doream să planific totul bine.

Ca de obicei, bugetul nu-mi permitea să călătoresc cu un component al echipei mele, așa că trebuia să-mi găsesc o altă jucătoare cu care să împart apartamentul, să ne antrenăm împreună şi să facem echipă la dublu. După câteva mesaje, am găsit o colegă pentru cele două turnee. O primă reuşită, pentru că este destul de greu să fii singur la turneu, mai ales într-o țară îndepărtată unde nu cunoști oamenii și locurile.

Am cumpărat zborul, am închiriat apartamentul (aici a fost o căutare destul de îndelungată deoarece apartamentul trebuie să fie aproape de clubul la care se desfășoară turneul, să se încadreze în buget și să respecte niște condiții minime de confort) şi am închiriat transportul către primul hotel. Totul era rezolvat în ce privea călătoria şi speram la câteva rezultate bune.

De aceea, în săptămâna premergătoare plecării, am crescut ritmul antrenamentelor, pe teren şi la sală.
Dar, cu două zile înaintea plecării, genunchiul stâng mi s-a blocat din nou.

Mi se mai întâmplase acest lucru și știam cum să-l recuperez, dar niciodată nu ești sigur dacă își va reveni la fel ca înainte. I-am scris și domnului doctor Alin Pandea, am urmat câteva proceduri de fizioterapie, am redus intensitatea antrenamentelor. Dar pe plan mental, aceste mici probleme te consumă.

În câteva ore aveam zborul, genunchiul meu se umflase vizibil și îl simțeam puţin instabil. Şi asta tocmai înaintea celui mai lung zbor de până acum. Așa cum mă așteptam, după călătorie, genunchiul se umflase și mai mult, dar aveam ac de cojocul lui.

Am ajuns cu 4 zile înaintea începerii turneului pentru a mă adapta la condiții. Evident, erau mult diferite. La Buenos Aires era vară, 30 de grade – nu mai jucasem la această temperatură de peste un an – dar şi zgura era diferită.

M-am acomodat destul de bine, genunchiul nu îmi mai făcea probleme, dar colega cu care trebuia să-mi petrec aceste două săptămâni m-a anunțat că nu mai vine din cauză că nu a obținut viza. Urma să-mi găsesc noi partenere de dublu şi apartamentul să-l plătesc integral. Noroc că acolo tarifele la cazare sunt mult mai mici decât în Europa.

Ce m-a impresionat în această călătorie a fost clubul unde s-au desfășurat turneele și organizatorii. Un club cu multe terenuri de tenis, sală de fitness, piscină. De cum am ajuns, directorul clubului de tenis s-a prezentat și ne-a oferit terenuri de antrenament (v-am relatat în alte articole problema terenurilor de antrenament la aceste turnee). Iar în fiecare zi, era dispus să ne ajute și să ne răspundă la întrebări. Am purtat cu el și câteva conversații interesante despre tenis. 

1 de 12

Pe teren, la Buenos Aires
Credit fotografii de la turnee: Omar Erre

Începea primul turneu. Cel dintâi meci a fost unul de acomodare, pe care l-am câștigat în două seturi, cu o revenire de la 2-5 în al doilea. Următorul se anunța unul interesant, împotriva unei adversare experimentate, Gabriela Ce, cu care mai jucasem de două ori, iar victoriile fuseseră împărţite. Aveam emoții pentru că putea să fie o partidă de referință pentru mine. Nu mai jucasem de mult un meci cu o jucătoare top 400. Am pregătit meciul tactic și fizic împreună cu echipa de acasă.

În primul set, emoțiile mele s-au văzut pe teren, deoarece am făcut multe greșeli neforțate. Gândeam prea mult cum să abordez punctul. La 1-5 mi-am zis să joc mai simplu, pentru a-mi intra în ritm și a încerca să echilibrez scorul. Am început bine setul al doilea, cu o diferență de două game-uri la început, pe care ea a recuperat-o, dar îi arătasem că sunt acolo. Al 5-lea game a fost unul intens și a făcut, temporar, diferența, deoarece de acolo am câștigat 6 la rând, până la 2-0 în decisiv. Jucam consistent, luptam pentru fiecare punct. Din nou, a revenit la 2-2, dar de acolo m-am desprins iar la 5-2. Urma jocul în care trebuia să închid meciul la retur. Am rămas sigură pe mine şi aşa am ajuns la minge de meci. Brazilanca a jucat-o bine, agresiv, nu am avut șanse prea mari. Mi-am mai creat o ocazie de a închide partida, dar am greșit de puțin un rever în lung de linie. Se făcuse 5-3. Am luptat și în acel game şi am ajuns iar la două puncte de victorie. Dar următoarele două le-am pierdut prea repede. Tot ce am mai reuşit a fost să egalez la 6. În tie-break am făcut prea multe greșeli, nu l-am jucat deloc bine.

Pierdusem un meci important, după ce ratasem două oportunităţi excelente pe care mi le creasem cu multă trudă. Dar, atât timp cât eşti activ în circuit şi te străduieşti zi de zi, tenisul îţi oferă în următoarea săptămână o nouă șansă.

Urma să mă antrenez două zile până la următorul meci pentru a-mi păstra ritmul, dar în ziua celui cu Gabriela Ce mă trezisem cu o răceală, iar partida de trei ore nu m-a ajutat s-o alung. Un alt mic impediment de care m-am lovit și de care trebuia să am grijă într-un timp destul de scurt.

1 de 4

Maria Sara, campioană

În acea primă săptămână i-am urmărit meciurile Mariei Sara Popa și i-am admirat nivelul pe care l-a atins. Mă bucură că a reuşit să și-l mențină pe tot parcursul săptămânii și să câștige primul titlu la categoria W35. Împreună cu tatăl ei, care-i este şi antrenor, fac o echipă foarte bună. Sper că vor reuși să atingă performanțe și mai frumoase în viitor.
Am susţinut-o la toate meciurile, la fel cum şi ei mă susţinuseră pe mine. Cei care au urmărit partidele mele live au auzit încurajările şi sfaturile pe care le primeam în limba română. Vocea era a lui Ioan Raul Popa, tatăl Mariei. Sfaturi binevenite pentru o jucătoare fără antrenor alături de ea.

Încă o dovadă – despre altele v-am vorbit mai demult – că solidaritatea şi amiciţia între românii din tenis există.

Într-una din seri am fost şi la restaurant împreună cu familia Popa, iar Raul m-a încurajat, explicându-mi că după o accidentare mai gravă, subconştientul dă o comandă (care scapă de sub controlul jucătorului) corpului, de a se proteja şi de aceea nu reuşeşti să execuţi pe teren tot ce îţi propui. Această conversaţie mi-a prins tare bine, în contextul dat.

Şi asta pentru că nici al doilea turneu nu a decurs conform așteptărilor mele.

Atât la simplu, cât și la dublu, nivelul de joc mi-a scăzut. Nu am fost mulțumită de jocul meu, din niciun punct de vedere, tehnic, tactic sau fizic. Nu am găsit soluții pe teren pentru a prelua iniţiativa.

Dar am decis să continui să mă antrenez în Argentina şi în următoarele zile, până când îmi rezervasem zborul de întoarcere, și, de ce nu, să profit de timpul liber pentru a vizita, a cunoaște cultura și a interacționa cu persoanele din acest loc. Doar nu ajung prea des în America de Sud, nu?

Am rămas impresionată de simplitatea oamenilor și de atitudinea lor pozitivă cu care abordează viaţa de zi cu zi. Deși majoritatea n-au o situație financiară bună, salariul mediu fiind de aproximativ 200 de dolari pe lună, ei aleg să se bucure de lucrurile mici precum un picnic pe malul râului sau o ieșire cu prietenii la un ceai mate (băutura lor tradițională).

1 de 4

Prin Tigre şi Buenos Aires

Am vizitat locuri populare precum Plaza de Mayo, piaţa San Telmo, Puente de la Mujer, dar am rămas impresionată de frumusețea Muzeului de Artă din Tigre, construit în 1912, în stilul arhitectonic al Belle Epoque. La început, clădirea a găzduit un club social pentru bogații acelor vremuri, apoi un cazino, pentru ca din 2006 să devină muzeu. Am admirat lucrări ale pictorilor argentinieni din secolele XIX şi XX şi după o vizită de aproape două ore am avut acel sentiment minunat pe care îl am şi acasă, după ce merg la teatru, la operă sau văd un film bun.

Chiar dacă cele două turnee au fost nereușite, am mai învăţat ceva şi din această experiență. 

De exemplu, nu am mai fost tristă după înfrângeri, mi-am revenit imediat, am strâns din dinţi şi am continuat să mă antrenez bine, deşi răceala nu a cedat nici la antibiotic. Am trecut uşor şi peste cele două călătorii de 13 ore, am învăţat şi mai bine să mă descurc singură şi m-am bucurat mult mai mult decât în trecut de clipele petrecute în afara terenului.

Între timp, mi-am finalizat şi programul de turnee până la sfârşitul lunii aprilie, în care am inclus 5 turnee ITF, unul UTR (săptămâna viitoare) şi 4 săptămâni de antrenament.

Sunt încrezătoare şi nu am de gând să mă las influențată de gândul că este posibil să nu-mi regăsesc nivelul pe care l-am avut înaintea seriei de accidentări.

Dacă voi reuşi să mă antrenez zi de zi bine, să adaug câte ceva în fiecare săptămână, să rămân încrezătoare că totul se va lega la un moment dat – cu precizarea că va trebui să rămân sănătoasă – voi atinge nivelul de care am nevoie în turnee și totodată constanţa necesară pentru a juca la un nivel bun fiecare meci.

Nimic nu este garantat în acest sport, dar este o probabilitate mai mare să reușești, dacă efortul de zi cu zi este însoţit de o atitudine pozitivă.