Evaluam anul trecut într-un articol despre fizic și mental, care dintre cele două componente este mai importantă în tenis sau, în general, în sport. Voi continua să abordez acest subiect, raportându-mă la experiențele prin care am trecut în ultimul an. Au fost cele mai importante lecții de viață pe care le-am trăit până acum și din care am avut multe de învățat.

Se fac şase luni de când am revenit pe teren după cele două accidentări suferite anul trecut. Au fost şase luni în care am muncit extrem de mult pentru a-mi reveni fizic. Acest proces a fost unul treptat, am pornit de la a învăța din nou să merg normal.

Îmi amintesc că în primele două săptămâni, ajungeam la cabinet cu autobuzul – nu aveam voie să conduc – iar până în stație parcurgeam pe jos în zece minute o distanţă care-mi ia în mod normal două minute.
Într-una din zile un taximetrist a țipat la mine că mergeam prea încet pe trecerea de pietoni. Acum mă amuz de păţanie, dar atunci n-a fost plăcut, doar știți ce cuvinte se folosesc la noi în trafic.

Dar am trecut peste aceste momente și acum pot să fac orice în sala de forță, mă mișc din ce în ce mai bine pe teren, reînvăț să alunec și să simt zgura, pot să alerg cu orice viteză. Și cel mai important, rezist câte trei ore în meci, iar a doua zi revin pe teren și joc din nou fără dureri un altul.

Ar fi fost această revenire posibilă fără un mental puternic și fără ambiție? Probabil că nu.
Mai credea cineva că voi reveni și voi concura de la egal la egal cu adversare valoroase? Cu siguranță, da: persoanele care mi-au fost alături atunci când eram descurajată şi nu mai aveam prea multe speranţe.

Revenirea devine și mai grea, aproape imposibilă fără o echipă tehnică care să te cunoască perfect ca atlet, dar și ca persoană. Foarte important este rolul antrenorului: trebuie să fie prezent zi de zi, de la începutul procesului, până la revenirea completă, să urmărească progresul și să știe cum să îți readucă încrederea în fizic şi mai apoi în mental. Trebuie să știe cum să îți scoată la iveală potențialul și să te facă să te simți din nou confortabil cu jocul tău, poate mai mult ca înainte de accidentare.

Astfel, încrederea pe teren se construiește în antrenamente, pentru ca mai apoi să apară în meciuri. Iar cu cât aplici mai des ce ai lucrat la antrenament și ce este corect pentru tine în timpul partidelor, cu atât jocul va deveni un automatism – întipărit în minte şi corp – pe care îl vei folosi din ce în ce mai des.
Obiectivul este să reușești acel joc un meci întreg, iar după mai multe partide în săptămâni consecutive, să ajungi mai aproape de consistența care i-a consacrat pe cei mai buni jucători ai lumii. Acesta este idealul, bineînțeles.
După cum spunea Goethe: „Totul e greu înainte să devină ușor.”

1 de 9

Jucând la UTR Belgrad şi cu echipa CTC Club Tennis Clermontois, înaintea etapei din Campionatul Franţei.
Videoclip, la sfârşitul articolului

La fel ca în procesul revenirii fizice, și procesul revenirii mentale se reconstruiește cu pași mici. În cazul meu, am știut că am de muncit mult pentru ambele aspecte, așa că am făcut asta zi de zi în ultimele șase luni.

Dar am cerut sprijin de la persoanele apropiate și am acceptat să fiu ajutată.
Precizez aceasta, pentru că în trecut voiam să fac totul de una singură din dorința de a fi independentă. Dacă cineva se oferea să mă ajute, fie nu acceptam, fie nu ascultam, deoarece credeam că îmi va afecta încrederea și stima de sine. Așa că, persoanele pe care le ai în preajmă au un rol important în a te ghida în direcția potrivită.

Grigor Dimitrov spunea după ce se califica în finala Miami Open, la sfârşitul lunii martie, şi revenea în top 10 ATP la aproape 33 de ani, că a continuat să aibă încredere în el, iar atunci când nu a crezut destul, toată echipa a continuat să-l împingă constant în direcția potrivită. A mai apreciat că disciplina lui a fost una bună, iar familia și prietenii apropiați i-au fost alături tot timpul.

Fizic sau mental, aceste aspecte se dezvoltă împreună. Iar ca sportiv de performanță și nu numai, dacă vrei să îți atingi obiectivele, trebuie să muncești zi de zi pentru a-ți atinge cea mai bună versiune a ta, bucurându-te între timp de ce îţi oferă viaţa frumos. 

Până la urmă, este vorba despre dragoste de viaţă, iar rezultatele în turnee şi poziţia în clasament reprezintă recompensele pentru munca pe care ai depus-o.

Şi pentru că veni vorba de clasament, cei ce urmăriţi cu atenţie fenomenul ştiţi că procesul revenirii mele nu s-a materializat deocamdată prin rezultate şi locul meu în clasament este în suferinţă.

Poate m-am bucurat prea mult că sunt aptă de joc, că mă bat de la egal la egal cu adversarele mele şi mi-a lipsit acel ultim imbold aducător de victorie, cum s-a întâmplat aici, dar şi în alte cazuri anul acesta.

În acelaşi context, jucătoarea în faţa căreia ratam două mingi de meci şi apoi pierdeam, în calificările WTA 125 Bucureşti (septembrie) 2022, Maria Carle – atunci argentinianca era 418 WTA – a ajuns pe locul 71, urmare a mai multor rezultate bune care au culminat, săptămâna trecută, cu un tur 3 la WTA 100 Madrid, după calificări şi victorii la Emma Răducanu şi Veronika Kudermetova.
(Şi) aşa se scrie istoria.

Nici nu am jucat destule turnee ITF, ci UTR-uri, turnee pe bani şi meciuri pe echipe, pentru a-mi îmbunătăţi finanţele şi a putea să continui şi din acest punct de vedere în circuitul oficial.

În pofida acestei situaţii nu mă bate nici cel mai mic gând de retragere. Atâta timp cât îmi face plăcere să joc, cât mă bucur de turnee, cu tot ce implică acestea, voi continua.

Pentru că:

• am în urmă un palmares de care sunt mândră – dacă ţinem cont şi de sprijinul financiar instituţional de care am beneficiat sau mai bine zis, de lipsa aproape totală a acestuia – şi ar fi păcat să renunţ după câte sacrificii am făcut eu şi familia mea
• nu vreau să-i dezamăgesc pe cei care m-au ajutat şi continuă să o facă: echipa tehnică, medici, fizioterapeuţi şi prietenii apropiaţi
• vreau să dau şi un exemplu de rezilienţă tinerelor jucătoare cu care intru din ce în ce mai des în contact, astfel ca sfaturile mele să aibă acoperirea exemplului personal.
  Aici vreau să împărtăşesc cu voi bucuria enormă pe care am avut-o luni, când am câştigat partida din primul tur al probei de dublu al ITF W15 Bucureşti, alături de micuţa mea prietenă, Ilinca Sagmar (15 ani), care a bifat astfel primul succes pe un tablou principal în circuitul oficial al senioarelor.
  A fost o bucurie mai mare decât cea pe care am avut-o la câştigarea unui titlu. M-am bucurat de bucuria ei şi m-am simţit din nou foarte tânără.
  Inocenţa copilăriei n-ar trebui să ne părăsească niciodată, indiferent de greutăţile şi amărăciunile pe care viaţa ni le mai oferă din când în când.

Aşa că mă voi bate în continuare şi voi încerca să materializez jocul bun în victorii.  Eventualele rezultate bune pe care le voi obţine de-acum înainte vor fi un bonus.

Acestea fiind spuse, oricum nu mă mai amărăsc la înfrângeri; nu, nu este nicio contradicţie cu ce am scris în fraza precedentă, ci doar o dovadă de serenitate, stare pe care am dobândit-o în ultima vreme.

Şi cum nu totul depinde de noi pe lumea asta, rămân optimistă, pentru că la sfârşitul fiecărei zile ştiu că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi încă ceva în plus.