Încep această nouă poveste a Cronicilor de pe teren, întorcându-mă în timp şi spaţiu: 21 iulie, aeroportul din Hamburg.

Urmează să zbor către casă şi peste încă o zi mă voi îmbarca în alt avion, de data aceasta către Satu Mare. Mi-am dorit neapărat câteva ore petrecute acasă, care sunt binevenite pentru că doar acolo mă reîncarc cu energie mentală.

La Pinneberg (lângă Hamburg) am jucat un turneu în circuitul naţional german, cu premii în bani, unde am ajuns în semifinale. Un mic progres față de turneul de dinainte (Oberkirch) din același circuit, unde jucasem sferturi de finală, pierzând al doilea meci din ziua respectivă. La aceste turnee se joacă câte două meciuri pe zi, un antrenament foarte bun pentru forma fizică a jucătorului.
Şi la acest capitol am progresat, pentru că la Pinneberg am câştigat două meciuri în aceeaşi zi.

Acesta este rezultatul unor şedinţe de pregătire din ce în ce mai intense cu Will Birău, noul meu antrenor, despre care v-am vorbit şi în articolul trecut.

Între Will şi trofeul de campioană

În ultimele două luni am progresat de la antrenamente de o oră şi jumătate pe zi – care mă oboseau – până la trei ore legate, şi încă la o intensitate ridicată. 

Să nu se înţeleagă că până atunci am mai tras pe dreapta. Doar că antrenându-mă zi de zi cu un fost jucător, care-şi clădeşte acum o carieră de antrenor, bazându-se şi pe experienţa acumulată în calitate de sparring-partner al echipei de Billie Jean King Cup a României, mi-a revenit încrederea deplină în forţele mele  fizice, dar şi tehnice – acurateţea loviturilor – pe care o pierdusem după accidentările succesive. Cu alte cuvinte, mi-a dispărut teama pe care o aveam de o nouă accidentare.

Iar răbdarea – care, recunosc, nu este punctul meu forte – cu care am parcurs acest program draconic avea să fie răsplătită pe deplin, pentru că atunci când scriam rândurile de mai sus de pe aeroportul din Hamburg şi aveam în plan trei turnee ITF W15 în săptămâni consecutive – Satu Mare, Braşov, Bucureşti – nu mă gândeam că articolul acesta îl voi scrie din postura de campioană la simplu a celui din Capitală.

Şi asta, după ce la Satu Mare jucasem finala, iar la Bucureşti am câştigat opt meciuri, din cauza clasamentului, care m-a trimis în calificări.   

Speranța era acolo și, de asemenea, convingerea că va veni și un titlu la simplu după o așteptare de cinci ani. Adică, era doar la mine – atunci când scriam despre un „nou început” – şi la cei câţiva care au crezut în mine. Şi nici măcar la toţi. Un prieten loial care mă ajută de multă vreme, mi-a mărturisit (pe jumătate în glumă, desigur) după ce am devenit campioană, că atunci când îi spuneam că sunt sigură că voi câştiga încă cel puţin un titlu la simplu, s-a gândit în sinea lui: „asta e deluzională!”.

Cine mai credea că voi rezista fizic la patru turnee în săptămâni consecutive? Că în această lună voi juca 19 meciuri, dintre care voi câştiga 16?

Ca să nu mai vorbim că valoarea sentimentală a acestui titlu – primul după 5 ani, la simplu – este enormă şi din alt punct de vedere. Este primul pe care îl câştig acasă la simplu. Şi când spun acasă este practic la propriu pentru că locuiesc la câteva minute de mers pe jos de Centrul Naţional de Tenis.

Aşa ceva n-am cum să uit vreodată.

1 de 3

Campioană la ITF W15 Bucureşti, 11 august 2024
La sfârşitul articolului, videoclip cu interviul de la festivitatea de premiere

Povestea, pe scurt, a celor trei turnee ar fi următoarea:

La Satu Mare am fost plăcut impresionată de clubul unde s-a desfășurat turneul: 8 terenuri de zgură și un restaurant unde te puteai relaxa și reface. Iar oamenii de acolo, primitori şi prietenoşi.

Am început turneul cu un meci solid împotriva Ștefaniei Bojică. Deja mă simțeam bine și cu mai multă încredere pe teren. Dar urma cel cu Giulia Safina Popa, în vârstă de doar 14 ani, dar care are cu certitudine un viitor frumos în circuitul principal. Asta scriam şi în ultimul articol, dar acum am simţit-o pe pielea mea: mi-au trebuit peste trei ore şi să revin de la 0-1 la seturi ca să trec de ea.

Cu alte două meciuri bune câştigate în câte două seturi am completat drumul către finală. Era prima la simplu în circuitul oficial după aproape doi ani. Dar adversară mi-a fost Patricia Țig, care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Am pierdut, dar n-am fost amărâtă pentru că:

• am reuşit un al doilea set strâns 5-7 – dătător de speranţe (n-aveam încă idee despre continuarea rivalităţii cu ea pe termen scurt)
• meciul a fost televizat – pe TVR Cluj – aşadar, o vizibilitate media de care mă bucur mai rar
• publicul a fost numeros, ceea ce pentru noi, cei din ITF, este un sentiment unic, adică nu jucăm live doar pentru noi.

A urmat întoarcerea acasă, un drum lung cu mașina de nouă ore. Am înfruntat răul de mașină, din cauza căruia, în general, prefer să iau avionul. Dar am câştigat timp datorită amabilităţii domnului supervizor, care s-a oferit să mă ia alături de dânsul şi de arbitra finalei.

Nu am avut prea mult timp de odihnă pentru că a doua zi urma plecarea către următorul turneu și noua destinație: Brașov. În cele câteva ore petrecute acasă mi-am făcut timp și pentru o vizită la cabinetul fizioterapeuților mei – Osteo Performance, cărora nu voi conteni să le mulţumesc – pentru a potoli, ca de obicei, micile dureri.

Chiar înainte să plec către Brașov, am aflat că dacă voi trece de primul tur, în optimi o voi avea din nou ca adversară pe Patricia. Eram pregătită pentru o nouă confruntare, iar condițiile de la Brașov speram să mă avantajeze. Îmi doream să încep mai bine acest al doilea meci. Şi am început prin a-mi respecta planul: am condus cu 2-0, apoi cu 3-2, jucam bine, dar o mică greșeală m-a dat peste cap, iar atât experimentata şi valoroasa Patricia a profitat. Sensul partidei s-a inversat și am pierdut din nou.

Eram puțin dezamăgită și am încercat pe cât de mult posibil să-mi analizez jocul, dar și pe al ei, pentru că Patricia începuse să mă obsedeze. Chiar n-oi fi capabilă să-i iau măcar un set?

Am continuat la dublu alături de Irina Anghel până în semifinale.

Nici după acest turneu nu am avut timp de relaxare pentru că duminică începeam calificările turneului de acasă, de la Centrul Național. Eram  dezamăgită, că trebuia să trec de  cele trei tururi de calificări, dar știam că nivelul jocului îmi crescuse și avea să-mi fie mai ușor.
Voiam să tratez săptămâna aceasta de turneu cu mai multă bucurie și să profit de prezența antrenorului. Eram în starea aceea de „pilot automat”, jucam fiecare meci negândindu-mă mai mult decât la planul de joc. Mi-am propus să-mi valorific cât mai bine experienţa şi să profit de prezenţa antrenorului meu la turneu.

În timpul liber, mă bucuram de vizita „familiei mele” din Florida – despre care vă povesteam mai demult – care a venit să mă vadă acasă, dar și să cunoască țară și cultura noastră, de care au fost plăcut impresionaţi.

Așa ajungeam în sferturile de finală unde o întâlneam… pentru a treia oară pe Patricia Ţig! Eram ferm convinsă că dacă nu îmi ridicam nivelul şi nu adopt un plan de joc inteligent ea va deveni o „bestia nera” pentru mine. Atitudinea mea trebuie să fie alta, adică una dominată de încredere, nu de dubii.

Am intrat pe teren determinată, îmi tot repetam „mor aici, dar nu renunţ”.

Dar pierdeam din nou primul set, deşi simțeam că nu joc rău. În pauza dintre seturi am bifat o repriză bună de plâns la vestiar, care mi-a alungat sentimentul de neputinţă. Aşadar, un plâns bun la momentul oportun poate avea efecte benefice.

Pentru că în al doilea am reuşit să revin de la 0-2 cu ajutorul încurajărilor lui Will Birău și chiar să-l câștig 7-5, pentru ca în decisiv să revin a doua oară în meci de la 1-3 și să mă impun cu 6-3.

A fost una dintre cele mai importante victorii din cariera mea, mai ales ţinând cont de perioada grea prin care am trecut.

Doar că nu sosise încă clipa bucuriei depline. Au mai urmat două meciuri destul de grele, deşi primul set al meciului cu Patricia a fost singurul pe care l-am pierdut la acest turneu. Finala a fost una încărcată de emoţii, pentru că, firesc, în subconştient aveam teama că mă voi îneca la mal. Dar am reușit să trec peste fiecare moment dificil și să câștig al 10-lea titlu ITF [la sfârşitul articolului, statistica întocmită de un prieten1.

Un trofeu prețios pe care l-am sărbătorit acasă, o situaţie specială de care jucătorii nu prea au parte.

În această ultimă lună şi clasamentul meu s-a mai înviorat, pentru că am urcat de pe 971, pe 719 WTA (lunea viitoare, deci estimat).

A urmat a doua zi, o vizită la domnul doctor Alin Pandea – îngerul păzitor al problemelor mele fizice – pentru o nouă infiltraţie la genunchi. Am învățat în ultima vreme că este mai bine să tratez imediat durerile pentru a o lua înaintea accidentărilor. Au urmat două zile de repaus forţat – deci, odihnă – şi alte trei de pregătire.

Închei articolul la Cluj, unde încep o altă serie de trei turnee în săptâmâni consecutive, celelalte două fiind Brașov și Slobozia; primele două de categoria W35, ultimul, W50.

*

Când este de criticat, criticăm, dar să nu uităm să şi lăudăm atunci când lucrurile se îmbunătăţesc: să remarcăm numărul sensibil mai mare de turnee ITF (şi la masculin, la fel), care se dispută la noi, o mană cerească pentru jucătorii români.

*

Oana a câştigat săptămâna trecută la ITF W15 Bucureşti, al 44-lea titlu al carierei în circuitul oficial, după 78 de finale disputate.
La simplu a jucat în 23 de finale, palmares 10-13, iar la dublu, 55, palmares 34-21.

Cele 10 titluri la simplu au fost toate de categoria W15 (fostă 10k), toate la turnee disputate pe zgură, primul la Iaşi, iulie 2014, penultimul la Cairo, septembrie 2019.
Celelalte, în 2016 – 1; 2017 – 2; 2018-1; 2019-4.