Continui ciclul povestirilor din rubrica „De vorbă cu colegele din circuit” [pe care l-am inaugurat cu acest articol] dându-i cuvântul prietenei mele Silvia Costache, de care m-am apropiat în vara anului 2022, atunci când ne-am antrenat împreună cu preparatorul nostru fizic, Mihai Anghel și am împărțit camera la turneul ITF W60 de la Brașov.

Autoarea blogului împreună cu Silvia Costache, pe teren şi în afara lui

Ea a plecat la sfârşitul acelei veri pentru a studia şi a juca la un colegiu din SUA, dar în vacanţele de vară din 2023 şi 2024 a venit să joace la ITF W15 Bucureşti. Cu aceste prilejuri ne-am revăzut şi am stat din nou de vorbă. Mi-a povestit multe lucruri de acolo care vă pot interesa şi pe voi. Aşa că, zilele trecute am rugat-o să împărtăşească cititorilor „Cronicilor de pe teren”, câte ceva despre viaţa de colegiu din SUA.

Mai întâi am întrebat-o pe Silvia cum a ajuns la studii în SUA, mai precis ce anume a determinat-o să-şi îndrepte cariera pe acest făgaş şi cum a materializat demersul, odată hotărârea luată.

Iar ea şi-a început relatarea astfel:

Povestea deciziei mele de a pleca în America pentru a juca tenis și a studia este destul de amuzantă. De m-ar fi întrebat cineva în clasa a 10-a – am absolvit Liceul Teoretic „Ștefan Odobleja” – dacă am de gând să plec în State la colegiu cu o bursă de tenis, aș fi răspuns cu un „nu” categoric, din cauza zvonurilor negative care circulă printre sportivii români şi părinții lor legat de această opțiune.

Aici, îmi permit să întrerup puţin naraţiunea Silviei pentru a contrazice, la rândul meu, această percepţie negativă care există la noi legată de bursele de tenis la colegiile din SUA. Aşa cum am scris şi eu într-unul din articolele de pe blog, aceasta nu mai este justificată, pentru că anii petrecuţi acolo nu mai reprezintă o „îngropare” a carierei profesioniste ci, dimpotrivă, o rampă de lansare în tenisul mare.
Conform site-ului
ITA (Intercollegiate Tennis Association) – „We are Tennis College”, anul trecut, 5 jucătoare şi 15 jucători care au absolvit sau au trecut pe la colegii din SUA se clasau în top 100 WTA, respectiv ATP la simplu, iar în topurile 100 la dublu erau prezente 15 jucătoare şi 39 de jucători.

Printre alţii, putem să-i enumerăm pe Emma Navarro (8 WTA în clasamentul la zi), Danielle Collins (11), Diana Shnaider (13), Peyton Stearns (46), Mayar Sherif (65) sau Ben Shelton (20 ATP), Cameron Norrie (52), Francisco Cerúndolo (31), Brandon Nakashima (35), Christopher Eubanks (102).
Şi să n-o uităm pe Gabriela Talabă Lee, buna mea prietenă despre care, de asemenea, am mai scris aici.

Dar să-i dăm din nou cuvântul Silviei Costache:

În clasa a 11-a când aveam clasamentul UTR [un sistem global care evaluează toți jucătorii de tenis pe o scală unică de 16 puncte pe baza rezultatelor meciurilor; utilizează un algoritm care ține cont de evaluarea meciurilor și de dificultatea acestora; mai multe, în articolul meu] în jur de 10, am început să primesc multe mesaje pe Instagram și Facebook de la antrenori de la universităţi din America, pe care la început le-am ignorat. Totuşi, într-o zi m-am gândit să citesc ce-mi propuneau şi mi s-a părut atractiv faptul că ofereau burse complete. 

O asemenea bursă completă include: antrenamente, pregătire fizică, recuperare, educație, mâncare si cazare. Așa că am decis să răspund mesajelor și să programez apelurile video pe care le sugerau antrenorii în mesaje.

După ce am vorbit cu vreo 10 antrenori, „nu”-ul hotărât de mai devreme începuse să se transforme într-un „nu sună așa de rău, ba e chiar destul de interesant ce au de oferit”. Aşa că următorul pas a fost să mă duc în State să vizitez cinci universităţi care am considerat că mi s-ar potrivi cel mai bine.

M-am organizat în așa fel încât să fac toate aceste vizite decontate de colegiile respective într-o singură călătorie și am petrecut câte trei zile la fiecare. Mi-a fost prezentat campusul, cu facilitățile pentru sportivi, dormitoarele unde aș fi locuit, am cunoscut personalul și fetele din echipele de tenis și am înțeles cum ar arăta programul meu în cadrul fiecărei facultăți.

Cam la o luna şi jumătate după aceste vizite, am ales colegiul şi anume University of Kansas. Aici am considerat – la  vremea respectivă – că mi se va oferi cel mai înalt nivel pe partea de tenis, dar și pe cea academică în domeniul pe care am ales să-l studiez: „Exercise Science”. După ce am semnat cu universitatea, am dat examenele SAT şi TOEFL, pentru care începusem să mă pregătesc încă de când am început să iau în considerare opțiunea de a pleca. După ce am trecut examenele, am făcut aplicația pentru universitate, am primit viza de SUA pentru studenţi (F1) şi m-am înarmat cu curajul necesar să plec pentru patru ani.

O.S.: Ştiu că la un moment dat te-ai mutat la alt colegiu, deoarece nu te-ai acomodat la cel dintâi. Te rugăm să ne povesteşti pe larg.

Primii doi ani i-am petrecut la Universitatea din Kansas, acum sunt la Universitatea din Nevada, în Reno. Când am ales Kansas, deși am crezut că va fi locul care mi se va potrivi cel mai bine din punct de vedere sportiv și academic, am avut parte de experiențe destul de neplăcute care m-au determinat să-mi doresc transferul la altă Universitate. Mediul din echipă era toxic pentru toți jucătorii. Antrenorii erau foarte stricți și negativi cu noi, reacţiile pozitive fiind aproape inexistente, iar criticile lor erau mai degrabă descurajatoare decât constructive, fără a-și atinge scopul de a îmbunătăți ceva în teren. Rezultatul era doar scăderea încrederii în sine a jucătoarelor. Până la urmă, ce m-a determinat să iau decizia de a pleca a fost faptul că efortul zilnic şi dorința mea de îmbunătățire nu erau apreciate, iar antrenorii nu au crezut în mine.

La simplu am jucat numai jumătate din meciurile din sezonul de primăvară, iar la dublu am jucat doar de patru ori – când erau fete accidentate – în condițiile în care în meciurile de antrenament pe care le disputam cu coechipierele mele eram deseori în avantaj. Au fost doi ani dificili pe partea de tenis în care m-am străduit în fiecare zi să dau tot ce am mai bun, să încerc să mă îmbunătățesc, însă antrenorii nu au văzut acest lucru și nu mi-au dat oportunitatea de a juca atât de mult pe cât mi-aș fi dorit în meciurile din sezon.

Pe lângă asta, după primul semestru care a fost excelent, în echipă au început să apară conflicte şi certuri generate de competitivitate. Astfel, în loc să ne susținem și să ne mobilizăm unele pe altele, ca să avem rezultate cât mai bune, unele colege au început să fie reci și să încerce să le arate antrenorilor că ele ar trebui să joace și s-au folosit de multe mijloace pentru a crea imagini negative altor fete din echipă. Un astfel de mediu la antrenamente şi la întâlnirile oficiale ale echipei a dus la multă frustrare și oboseală emoțională care ne-a afectat pe teren şi asta s-a văzut și în clasament. În primul an am avut cu echipa cel mai bun clasament de top 11 în divizia 1 în toată America, iar în ultimul an am fost în afara topului 50 și nu ne-am calificat la naționalele pe echipe.

Alegerea de a mă transfera a fost foarte bună. De data aceasta, am fost mult mai atentă la perspectiva antrenorilor și la abordarea lor legată de competitivitatea jucătoarelor din echipă. Am știut să citesc mai bine printre rânduri și am știut ce întrebări să adresez.

Astfel am reuşit să aleg o facultate unde sunt fericită și mă bucur de competiții și de antrenamente din nou. Aici este o energie pozitivă, efortul este apreciat atât de antrenori cât și de coechipiere, iar susținerea este reală între noi [fişa cu rezultatele echipei Wolf Pack, unde mă regăsiţi şi pe mine şi articolul care mi-a fost dedicat atunci când m-am transferat, în vara anului trecut].

Silvia, la colegiu, în diverse ipostaze

O.S.: Care este programul unei zile obişnuite la colegiu?

Cea mai importantă abilitate pe care am deprins-o la colegiu este managementul timpului.

Programul pe care îl avem este încărcat și trebuie să găsim timp pentru fiecare activitate: ore la universitate, antrenamente, pregătire fizică, recuperare, teme, gătit, somn, plus călătoriile pentru turnee. În toamnă avem patru turnee, iar primăvara călătorim aproximativ 9 weekend-uri din 16. Când plecăm la competiţii, avem mereu laptopul la noi pentru că, deși absențele de la ore sunt motivate, trebuie să fim la zi cu toate temele şi examenele. Așa am învățat să facem teme în avion, în mașină, în aeroport şi la hotel.

O zi dintr-o săptămână obișnuită arată astfel pentru mine:

      • 7.30-8.30: pregătire fizică
      • 8.45-9.15: mic dejun cu echipa
      • o oră şi un sfert timp liber până la următoarea oră, în care pot să fac teme sau sa mă odihnesc puţin
      • 10.30-11.45: oră
      • 12-15: antrenament tenis
      • 16.00-17.15: oră
      • 17.30-18:45: oră
      • apoi merg acasă să mănânc și să îmi fac temele pentru următoarele zile.

Materiile mele preferate au fost până acum: anatomia și fiziologia.

O.S.: Îţi mai rămâne timp şi pentru relaxare, pentru a vedea locuri frumoase, pentru distracţie?

Deși de multe ori mă simt ca în armată din cauza programului încărcat şi din dorința mea de a da 100% în tot ce fac, există foarte multe momente frumoase cu care o să rămân. Multe dintre ele, amuzante, cum ar fi: mersul cu trotinetele peste tot alături de colege de la ore la antrenamente în grabă, la cumpărături și la petreceri, călătoritul pe tot continentul alături de cele şapte colege, care mi-au devenit prietene.

Una dintre poveștile haioase este mersul cu trotinetele la petrecerea de Halloween la minus 2 grade, îmbrăcată în rochie și geacă de iarnă. O alta: gătitul atunci când întind aluatul de quiche cu sticla pentru că n-am sucitor, dar și antrenamentele afară la 3 grade cu căciulă și trei straturi de bluze pe noi.

Alte experiențe de neuitat şi pentru care sunt recunoscătoare: am înotat la răsărit lângă Golden Bridge în San Francisco, am zburat cu avionul privat, am fost cu barca pe lacul Tahoe din Nevada, am văzut delfinii în lumina apusului din San Diego, m-am antrenat şi am jucat meciuri pe terenurile de la Indian Wells din Palm Springs în California, am vizitat New York City, Washington DC în timpul vacanțelor de Thanksgiving și o să merg în Hawaii cu echipa înaintea sezonului oficial, ca să ne antrenăm şi să jucăm două meciuri împotriva altor Universităţi.

În concluzie, experiența la colegiu cuprinde momente dificile din punct de vedere fizic, mental și emoțional, dar vine și cu foarte multe avantaje: prietenii, călătorii, antrenamente și facilități de pregătire și recuperare performante, pe lângă studiile de înaltă calitate în domeniul dorit.

În încheiere am întrebat-o pe Silvia Costache, dacă după ce va absolvi colegiul, în 2026, la 23 de ani are de gând să revină în circuitul profesionist, pentru a juca sistematic.

Silvia mi-a răspuns că ar dori să continue să facă un master în același sistem în domeniul de recuperare sportivă, dar să încerce să joace și câteva turnee în circuitul ITF.

Ea mi-a explicat şi regula premiilor în bani de la turneele ITF, atunci când ai contract cu o universitate: când facultatea sponsorizează deplasarea la turneu, tot premiul în bani pe care l-a obținut sportivul îi revine facultății, iar atunci când sportivul merge la turneu din banii proprii, își poate păstra premiul.

LĂSAȚI UN MESAJ

Vă rugăm să introduceți comentariul dvs.!
Introduceți aici numele dvs.