Cum echilibrezi timpul liber cu munca sau, altfel spus, ştii când să te opreşti și să-ți asculți corpul sau mintea? Aceasta a fost dilema cu care m-am confruntat în ultimele luni.
De-a lungul timpului am învățat să-mi ascult corpul, să știu când să mă opresc dacă îl simt prea solicitat, să învăț cum să fac refacerea încât să dea rezultatele dorite și să înţeleg ce-mi este necesar din punct de vedere al nutriției, vitaminelor, medicamentelor. De aceea, din iarna lui 2023, nu a trebuit să mai iau niciun antiinflamator și mă bucur că am învăţat din experiențele trecutului, în această privinţă.
Dar cum îți dai seama atunci când mintea obosește? Știi când să iei pauză atunci când nu reuşeşti să te concentrezi cum trebuie, când nivelul ambiţiei scade sau când pofta de joc nu mai e acolo? Cât timp îți ia ca mentalul să se relaxeze și să revină la capacitate maximă și, mai ales, cum faci asta?
Acestea erau întrebările pe care mi le puneam la început de iulie, după o jumătate de sezon, mai încărcată ca niciodată: în primele 6 luni ale anului jucasem 14 turnee ITF şi 10 întâlniri pe echipe în campionatele Germaniei, Italiei şi Franţei.
În ultima lună, după cel mai bun rezultat de până acum al sezonului – semifinală (după calificări) la WTA 50 Troisdorf / 22 de puncte WTA, la începutul lunii iunie – am simţit că lucrurile nu mai merg cum trebuie.
Deși luptam și execuţiile tehnice erau acolo, nu mai luam deciziile corecte în timpul meciului, mai ales în momentele importante. De altfel, nici nu mai aveam aceeași bucurie cu care să fac o încălzire, un antrenament, să-mi pregătesc meciul.
Turistă la Kassel – castelul Wilhelmshöhe, statuia lui Hercule
Aşa că, împreună cu echipa mea, am căutat soluții. După ce am ratat prezenţa pe tabloul principal la W50 Aschaffenburg, s-a creat o portiță în program și mi-am luat două zile libere, în apropiere, la Kassel.
Știam că aveam nevoie de liniște și natură. Un apartament elegant, cu terasă, soare, o plimbare prin pădure, o vizită la castelul Wilhelmshöhe şi statuia lui Hercule păreau că rezolvaseră problema, căci imediat am obţinut o victorie bună, în faţa unei tinere nemţoaice de mare perspectivă.
Acest punct a contat pentru victoria echipei mele din Germania, Luitspoldpark München.
După aceea, m-am simțit mai relaxată, dar nu fusese suficient, pentru că încă nu mă bucuram atât cât trebuia de ceea ce făceam, așa cum reușisem cu câteva săptămâni în urmă.
Dorinţa prea mare de rezultate bune în continuare, avusese efectul opus celui dorit, din cauza presiunii pe care o luasem asupra mea. Doar că această stare este complicat de evitat – chiar şi cu peste 10 ani de circuit la activ, aşa cum e cazul meu – pentru că rutina deplasărilor şi adrenalina din timpul turneelor te împiedică să realizezi pe loc ce ţi se întâmplă.
Au urmat două turnee în Maroc cu înfrângeri în decisiv – deci frustrante – ambele în optimile de finală, prima în faţa unei tinere jucătoare a gazdelor care avea să joace ambele finale (a doua, câştigată, fără set pierdut în turneu), plus încă o deziluzie în primul tur la W15 Otopeni.
În consecinţă, a venit și o scădere în clasament din cauza punctelor pe care le aveam de apărat în acele săptămâni.
Încă nu găseam soluția care să rezolve această situaţie. O stare de epuizare mentală – englezescul „burnout” – care genera o şi mai mare presiune pe care mi-o impuneam involuntar.
Trebuia să ies din acest cerc vicios, iar la colacul de salvare – „vacanța mare” – puteam să apelez de-abia în a doua jumătate a lui septembrie, conform rezervărilor, pe care le făcusem deja.
Jucând în circuitul ITF, la cele 4 turnee menţionate mai jos
În consecinţă, am strâns din dinţi, şi am decis să fac „ce am învăţat” – cum vine vorba – adică să joc. Şi mi-am revenit într-o oarecare măsură. Am disputat trei turnee în săptămâni consecutive şi încă unul după vacanţă [W35 Braşov, W50 Slobozia şi de două ori W75 la Bucureşti]. Bilanţul a fost acum unul rezonabil – 39 de puncte WTA (4+11+12+12) – care mi-au adus cel mai bun loc după seria de accidentări din 2023 (adică din mai 2023 încoace): 464 WTA.
Am făcut şi câteva meciuri bune: am câştigat – după ce pierdusem în săptămâna precedentă – în faţa Ilincăi Amariei. Am învins trei jucătoare mai bine clasate, e drept pe Sapfo Sakellaridi (387), după ce a abandonat, dar ea avea să devină campioană în proba de dublu, la acelaşi turneu, împreună cu Oana Gavrilă. De asemenea, am oprit-o pe tânăra şi dornică de afirmare, Briana Szabo.
M-am şi supărat, pentru că nu am reuşit mai mult în faţa Arantxei Rus (129, fostă 41 WTA / 2023). Dacă meciul s-ar fi disputat pe zgură, poate făceam o figură mai frumoasă, dar cum a fost mutat pe hard indoor din cauza ploilor, nu am reuşit decât un prim set decent.
Una peste alta, am ieşit din pasa neagră jucând, alungându-mi gândurile dăunătoare, cele cauzatoare de presiune inutilă. Un fel de „cui pe cui se scoate”.
Prezenţa antrenorului meu, Vlad Cătălinoiu, la turneele din Bucureşti, mi-a fost de mare folos şi m-a făcut să constat din nou cât de bine se reflectă în joc, prezenţa antrenorului la meciuri.
Desigur, şi vacanţa în Albania, via Corfu (între cele două turnee de la Bucureşti), împreună cu cea mai bună, şi cea mai veche prietenă a mea, pentru a cărei nuntă mă pregătesc acum, mi-a schimbat radical starea de spirit.
În concluzie, am mai aflat încă o dată pe propria-mi piele cât de complicat este să te împarţi aşa cum trebuie între turnee, antrenamente şi binevenitele momente de relaxare. Până la urmă, important este să-ţi asculţi mintea, corpul şi, indiferent de ce decizie iei, să fii împăcat cu ea şi să elimini sentimentul de vinovăţie, atunci când îţi iei o pauză. Până la urmă, oricare dintre variante – pauză activă (cu antrenamente), turnee în continuare, vacanţă sau chiar o succesiune a acestora – poate fi cea corectă, dar jucătorul trebuie să simtă ce este mai bine pentru el.
În plus, pentru o jucătoare de vârsta mea – voi împlini 30 de ani în martie – situaţia este şi mai complicată. La fiecare moment de cumpănă îţi pui întrebarea dacă n-a venit momentul să laşi racheta în husă, ca să nu mai vorbim că auzi – mai tare sau în surdină – „corul bocitoarelor”, care te sfătuiesc să te laşi, dacă tot în ITF joci la vârsta asta, şi să te apuci de o meserie serioasă.
Dar plăcerea pe care încă o mai am pentru tenis, pentru competiţie, încurajările celor apropiaţi mie, mă determină să continui până în momentul în care corpul şi mintea îmi vor da comanda: Stop!
Dacă tot am făcut vorbire despre colegele mele românce – aşa cum am mai făcut-o şi în trecut – vreau neapărat să evidenţiez aici progresul excepţional al Ruxandrei Bertea, finalista de la W75 Bucureşti (29 septembrie – 5 octombrie) şi W50 Slobozia (1-7 septembrie). În vârstă de doar 19 ani, ea a progresat anul acesta de pe locul 698, până pe 329. O cunosc destul de bine – m-a şi învins în sferturi la Slobozia, şi ca să fiu sinceră, n-am prea reuşit s-o deranjez – şi m-a impresionat prin pasiunea ei enormă pentru tenis, tradusă printr-o muncă asiduă, pe care o face mereu cu plăcere.
Îi doresc să ia deciziile strategice corecte în carieră, astfel încât să ajungă cât mai repede în top 100, căci de-acolo totul devine posibil.
Pentru mine urmează Campionatele Naţionale pe echipe – între timp m-am transferat la Rapid -, trei săptămâni de pregătire şi apoi din nou S.U.A., cu trei turnee programate în luna noiembrie. Spre sfârşitul anului voi juca în Campionatul Naţional pe echipe al Suediei.
Încerc să vă ţin la curent cu toate acestea, în limita energiei mentale – pentru că tot am vorbit despre asta – de care voi dispune, care să fie suficientă pentru a-mi permite să alimentez şi blogul.
