Enter your search query...

My Passion, Your Inspiration

Acasă Blog

Din circuit şi de la Consiliul jucătoarelor ITF

De către
Oana Simion
-
0

Ploaia este inamica celor implicaţi în tenis – jucători, spectatori, organizatori de turnee – dar pare-se că este prietena acestui blog pentru că, blocată în cameră, cu scurte intermezzo-uri la sală, de precipitaţiile care se opresc doar pentru a reîncepe aproape imediat,  am găsit, în sfârşit, liniştea necesară pentru a începe un nou  articol.

Ploaia m-a găsit la San Gregorio, în Sicilia, unde, până la terminarea articolului, am jucat – când indoor, când outdoor – primul din cele patru turnee (toate, de categoria W35) pe care mi le-am programat în săptămâni consecutive. Vin aici, după un titlu UTR, pe care l-am câştigat la Târgu Mureş – după o finală cu Bianca Bărbulescu – care mi-a adus un spor de încredere, la capitolul joc, dar şi la cel financiar:

Între timp, antrenamente, recuperare, dar şi şedinţele online ale Consiliului Jucătoarelor ITF.
Legat de acest ultim capitol, am şi înregistrat câteva videouri în care am explicat jucătoarelor noile reglementări, străduindu-mă să simplific cât mai mult, astfel încât colegele mele să nu piardă timp preţios cu documentarea:

 

View this post on Instagram

 

A post shared by ITF WTT Players (@itfwttplayers)

Aşadar, mult de muncă, dar cum îmi place ce fac, „nu se pune”. Cum nici antrenamentele asidue nu le-am trecut la capitolul „muncă forţată”, pentru că le-am făcut cu o plăcere mai mare ca niciodată, împreună cu Vlad Cătălinoiu, cu care lucrez de mai bine de un an.

Am jucat la începutul sezonului şi pe hard [mai sus, fotografii de la W75 Porto], ceea ce evitam până acum, din multe motive, cum ar fi lipsa pregătirii în prima parte a carierei pe această suprafaţă. O angoasă neîntemeiată, pentru că acum mi-a plăcut, m-am simţit bine, am adoptat destul de uşor schimbările de tactică necesare.

Sunt convinsă că toate aceste experienţe îmi vor folosi atât pe termen scurt, cât şi după ce îmi voi încheia cariera, din moment ce îmi propun să rămân în preajma tenisului.

Revenind la Consiliul ITF, pentru cei interesaţi voi prezenta câteva aspecte din activitatea noastră de până acum.

Am început prin a evalua ce s-a schimbat până acum în bine datorită fostului Consiliu şi al oficialilor ITF, pe care acesta i-a convins, pentru a estima – cu realism – obiectivele pe care ni le propunem.

Aşadar, progresele implementate au fost:

– modificarea categoriilor, cele noi fiind: W100, W75, W50, W35, W15 [pe larg, aici]

– ospitalitate (hotel plătit de organizatori) pentru turneele W75, W100 pe tabloul principal

– la turneele W50, W75, W100, schimbarea mingilor la 7/9 game-uri, la fel ca în WTA – şi nu la 9/11, iar la W15 și W35 schimbare la 9/11 game-uri – nu la 11/13 ca până acum

– copii de mingi de la W50 în sus

– facilitarea accesului pentru rezervarea cazărilor, prin UNO (platformă destinată acestui scop)

– posibilitatea de a revedea meciurile prin intermediul platformei IPIN (Indoor Positioning and Indoor Navigation)

– posibilitatea ca rezervele (alternates), rezervele on-site (cele care aşteaptă elibererarea unei poziţii în calificări la faţa locului) şi înlocuitoarele să-şi confirme participarea printr-un mesaj WhatsApp adresat supervizorului

– jucătoarele admise pe tabloul calificărilor nu mai trebuie să-şi confirme participarea

– prezenţa arbitrilor de scaun începând de la ultimul tur de calificări la W15 şi delegarea mai multor arbitrii de categorie superioară la turneele W50, W75, W100

– tratament medical gratuit la W15/W35

De la începutul anului, am avut deja trei ședințe virtuale, la care ne-am fixat obiectivele, adică lucrurile pe care le dorim îmbunătăţite. Ne-am oprit asupra următoarei liste de parcurs, pe care urmează s-o discutăm cu oficialii ITF. Acestea ar fi:

– modificarea noilor reguli privitoare la retragerile întârziate (late withdrawals) – adică cele de după termenul de 10 zile înaintea începerii turneului – şi cele pe motiv medical. ITF a rezolvat prima problemă – jucătoarea beneficiază de 4 excepţii (amnistii) la simplu şi 4 la dublu, ceea ce ne dă o mai mare flexibilitate asupra programului de turnee. Dar în ce priveşte retragerea medicală, ITF vrea să se alinieze cu WTA, adică acestea nu sunt admise şi îţi consumi o „amnistie”, chiar dacă te-ai îmbolnăvit / accidentat  în perioada celor 10 zile. Jucătoarele nu sunt mulţumite şi încercăm să obţinem măcar una sau două excepţii suplimentare, pentru motive medicale. Altfel, riscul de a depăşi cele 4 amnistii creşte şi implicit cel de a primi o amendă pentru retragere întârziată, ceea ce pentru noi, din circuitul ITF este mai neplăcut. Acest subiect a fost dezbătut în ultima ședință. ITF a fost deschisă propunerilor noastre şi până la soluţionarea problemei au promis că vor analiza de la caz la caz urgenţele medicale care determină o retragere din turneu, pe baza documentelor prezentate de jucător

– publicarea din timp a calendarului turneelor ITF, problemă pe o abordasem pe acest blog. Am solicitat tot în ultima ședință ca acesta să fie publicat cu 16 săptămâni înainte, nu cu 12 cum este acum 

– extinderea ospitalităţii şi la calificările turneelor W100, W75, iar la W50, pentru tabloul principal, subiect ce va fi abordat pe viitor

– clasament protejat pentru toate jucătoarele, nu doar pentru top 750

– modificarea regulii pentru a obţine clasament WTA – acum trebuie fie să punctezi la 3 turnee, fie să joci o finală la unul; noi propunem aceeași regulă ca în circuitul masculin, 1 punct WTA îți asigură intrarea în clasament, obiectiv abordat în următoarea ședință și cu oficialii WTA

– îmbunătăţirea interfeţei utilizatorului cu aplicaţia de live score şi a site-ului ITF

– o reglementare mai strictă legată de participarea jucătoarelor mai bine clasate la anumite turnee ITF – de exemplu să nu fie permisă participarea celor din top 200 la turnee W35

– activitate sporită pe social media a ITF-ului şi facilitarea accesului jucătorilor la cunoașterea regulilor

– canale de comunicare mai bune a jucătorilor cu ITF prin WhatsApp sau un canal de comunicare prin IPIN

De asemenea, Federaţia Internaţională va renunța la clasamentul ITF la sfârșitul anului, o măsură binevenită, ca să fiu obiectivă (pentru că în 2019 am fost lider al acestei ierarhii) unde erau luate în calcul doar rezultatele câştigate la turneele W15. Rostul acestuia era să prindă într-o ierarhie pe jucătoarele fără clasament WTA şi, astfel, să stabilească un criteriu de acceptare pentru listele de calificare ale acestor turnee. Cam mare „deranjul”, doar pentru acest unic scop, ca să nu mai vorbim de confuzia pe care o creează în rândul celor ce urmăresc fenomenul, deci la scăderea interesului.

ITF va înlocui acest sistem cu un coeficient WTN (WTN Number), care se bazează pe coeficientul ELO, folosit în şah, dar şi în alte sporturi, printre care şi tenisul, dar doar în circuitele PTT (UTR) şi în campionatele colegiilor din SUA. Acesta se bazează în mare pe evaluarea jucătorului în funcţie de adversar. Învingătorul ia punctele învinsului, puţine dacă acesta este mai slab clasat şi mult mai multe în cazul unei „surprize”, adică dacă adversarul este mai bine clasat. Dacă jucătorii au un clasament apropiat, coeficientul nu va suferi modificări, indiferent cine câştigă.
Coeficienţii vor fi de la 40 (începători) la 1 (cel mai bine clasat jucător profesionist):

 

View this post on Instagram

 

A post shared by ITF WTT Players (@itfwttplayers)

Rămâne de văzut dacă această nouă ierarhizare îşi va atinge scopurile menţionate mai sus, dar personal am rezerve că ierarhii paralele pentru unul şi acelaşi sport duc la progres.

Ne vom reciti după ce revin din Italia. 

Articol susţinut de Cannoleria Decebal, acolo unde mi-am serbat, pe 8 martie, împlinirea celor 30 de ani – dintre jucătoare le recunoaşteţi pe Moni Niculescu, Nicole Tătăruş şi Oana Gavrilă:

 

Bilanţ la sfârşit de an. Realizările mele de pe teren şi din afara lui

De către
Oana Simion
-
2
JPG converted with https://ezgif.com/webp-to-jpg

Scriu aceste rânduri din Suedia, unde joc timp de două săptămâni în Elitserien, prima Ligă a Campionatului Naţional pe echipe, fiind componentă a echipei Lidingö.

Închei aici un sezon în care am jucat mult, în anumite momente mă gândesc că prea mult. Dar apoi ajung la concluzia că aşa a fost bine. Mai întâi, din punct de vedere subiectiv, căci am fost recunoscătoare pentru că mi-am revenit după cele două accidentări şi m-am simţit datoare să profit de sănătatea bună, jucând. Mai apoi, pentru că am avut nevoie de bani, de aici multitudinea evenimentelor pe echipe la care am participat. Acestea mi-au finanţat atât deplasările la turneele ITF, dar şi cheltuielile pe care le avem şi noi jucătorii, ca tot omul.

Una importantă a fost pricinuită de schimbarea maşinii. Pentru noi, aceasta este obligatorie, aproape la fel ca racheta. Nu ai cum să ajungi altfel, la antrenament, pregătire fizică, recuperare, în trei locuri diferite din Bucureşti, în aceeaşi zi. În plus, mai joci turnee în capitală şi în ţară, iar călătoriile cu mijloacele de transport în comun nu ajută performanţa.
Cum venise – mai demult – timpul s-o schimb pe cea veche, am decis să fac acest pas.

Studiind; în Bucegi; la Miami şi pe teren, în Germania

Dar să revenim la tenisul propriu-zis:

Ce am realizat în acest sezon?

  • am jucat în 26 turnee oficiale ITF, plus alte 13 evenimente (acestea, la echipe, în campionatele din România, Franţa, Germania, Italia şi Suedia + 1 turneu UTR)
  • la turneele ITF am disputat 62 de partide – palmares: 35-27 (la simplu, pentru că anul acesta nu m-am mai concentrat pe dublu, probă la care am câştigat totuşi un titlu la categoria W15)
  • am acumulat 108 puncte WTA la simplu, faţă de doar 63 în 2024, astfel că închei sezonul pe locul 490 WTA, după ce îl începusem pe 626
  • am câştigat 14.451 USD brut în circuitul ITF şi cu puţin peste 20.000 de euro la evenimentele pe echipe din străinătate şi de la cluburile din România pe care le-am reprezentat, CSM Timişoara şi Rapid

Mult? Puţin? Se putea mai bine? 

În primul rând, progresul în clasament vorbeşte de la sine.

La cei aproape 30 de ani ai mei, luând în considerare şi contextul personal, în care v-am introdus pe larg şi cu sinceritate în cele 40 de articole publicate pe acest blog, sunt relativ mulţumită. Spun „relativ”, pentru că se putea şi mai bine. Am destule să-mi reproşez, mai ales în ce priveşte abordarea anumitor meciuri, în care n-am avut suficientă încredere în mine şi adversarele au profitat.

Dar am avut şi realizări frumoase, care m-au mulţumit şi mă ajută să continui, pentru că încă sunt acolo şi mă bat.

Spre final de an o satisfacţie majoră a venit din afara terenului, şi anume am fost aleasă în Consiliul Jucătoarelor ITF pentru un mandat de doi ani (2026-27).

Ce este Consiliul Jucătoarelor ITF (ITF Player Panel), cum am fost aleasă şi ce îmi propun

Un grup de jucători ales de către colegii lor, este desemnat a fi „vocea” colegilor de pe circuit, sintetizează reacţiile, doleanţele, criticile acestora legate de regulament şi încearcă astfel să influenţeze direcţia spre care se îndreaptă circuitul. Toate acestea, în interesul jucătorilor. Cu alte cuvinte, un organism consultativ.

Consiliul jucătoarelor este format din 9 membri: noi, cele 7 jucătoare – 5 la masculin -, preşedinta Consiliului, cvadrupla campioană de Grand Slam (la toate probele), Mary Pierce – Mark Woodforde, la masculin -, aceştia fără drept de vot.
Tot fără drept de vot, ITF va numi în Consiliu un antrenor, membru al Comisiei antrenorilor ITF.

Sarcina noastră este de a prezenta problemele şi propunerile – filtrate, astfel încât modificările dorite să poată alcătui baza unei negocieri cu şanse de reuşită – la întâlnirile Consiliului, care vor avea loc o dată pe trimestru, dar şi să ne lămurim colegele în legătură cu diversele nelămuriri pe care le au.

În mare măsură, dorinţele jucătoarelor sunt cunoscute, rămâne ca noi să venim cu idei de implementare şi să avem forţa necesară de a negocia în favoarea lor sau mai bine zis, a noastră.

Consiliul a fost înfiinţat în 2020 (acesta a fost al 4-lea rând de alegeri) după modelul celor din circuitele „mari”, ATP şi WTA. Cu atât mai provocator este rolul nostru, pentru a demonstra pe de o parte că panelul ITF nu a fost înfiinţat doar pentru a imita, şi, pe de alta, de a evita ca acest circuit să nu rămână doar o Cenuşăreasă, inclusiv în ochii opiniei publice.

Am fost propusă şi în 2020, dar nu am fost aleasă. Totuşi, aceea nominalizare m-a făcut să urmăresc cu mai mare atenţie ce se întâmplă în circuit. Şi am avut ce urmări: modificările au fost multe, aproape în fiecare an. Categoriile turneelor, implicit punctele şi premiile financiare s-au modificat şi – de ce să n-o recunoaştem – în bine. S-a acordat ospitalitate (cazare plătită) pentru turneele de categoriile W100 şi W75 (100, respectiv 75 de puncte pentru campioană), de la categoria W50 în sus, evenimentele sunt transmise live video pe platforma WTT (World Tennis Tour). De anul acesta, off court coaching-ul (sfaturile antrenorului în timpul partidelor) este permis, atunci când la meci oficiază un arbitru de scaun.

E loc şi de (mult) mai bine, iar ambiţia mea este de a contribui în a-l atinge.

Anul acesta am fost propusă de o colegă de circuit, Alexandra Osborne – membră a Consiliului, timp de două mandate – şi acum am fost aleasă.

Probabil că cele care au votat au ţinut cont de:

– activitatea mea îndelungată în circuit, primul turneu ITF (la senioare) l-am jucat în 2010, la doar 14 ani
– rezultatele obţinute: 35 de titluri după 79 de finale (prima în 2013), 1091 de meciuri jucate, palmares: 696-395 (toate statisticile, la simplu şi dublu)
– atitudinea mea faţă de colege, pe care le-am considerat adversare doar în timpul meciurilor iar, în rest, le-am tratat cu respect, amiciţie şi, deseori, cu prietenie.

De asemenea, blogul pe care citiţi aceste rânduri a ajutat, pentru că aproape în fiecare articol – tradus mereu în engleză – am abordat aspecte legate de organizarea competiţiilor – inclusiv propuneri concrete – şi am prezentat cu sinceritate aspecte din viaţa de zi cu zi a jucătorilor şi problemele cu care se confruntă.

Am multe idei, aşa că m-am pus deja pe treabă. Mă documentez, recitesc regulamentele şi urmăresc comentariile jucătoarelor pe diverse conturi, legate tocmai de problemele cu care se confruntă. Urmează să iau legătura cu ele şi apoi să-mi articulez propunerile.

Post scriptum

Sunt onorată de atenţia cu care a tratat mass-media de la noi alegerea mea, dar, totuşi, să nu exagerăm: un „moment istoric în tenisul românesc” sau „un anunţ uriaş”, cum au titrat unele publicaţii legat de alegerea mea, nu este nicidecum acesta.

Ci altele, binecunoscute, şi autorii lor, la fel: Simona, Ilie, Virginia, Ion, Horia, dar şi Sorana, Irina, Monica, iar lista „uriaşilor” care au creat „momente istorice” pentru tenisul şi sportul românesc poate continua.

Din nou, campioană naţională. Acum, pe echipe, cu Rapid

De către
Oana Simion
-
0

Pregătirea – pe teren, la sală, piscină, dar şi cea organizatorică – pentru turneele pe care le voi juca în Florida este în toi, dar am profitat de o după amiază liberă, pentru a vă povesti despre ultima săptămână, în care am evoluat la Campionatele Naționale pe Echipe, pentru CS Rapid Bucureşti. O echipă puternică, pe care Alex, managerul nostru, a reușit să o alcătuiască în câteva luni, după reînființarea secției de tenis a giuleştenilor.

CS Rapid, Campioană Naţională pe Echipe 2025
În foto 1, de la stânga la dreapta: Mara, Cristina, Ştefan, Irina, eu, Ruxi, Alexandra

Începând cu sfârşitul, am devenit campioane naționale, împreună cu Ruxi Bertea, Irina Bara, Cristina Dinu, Mara Gae, Alexandra Cadanţu Ignatik și Ilinca Amariei.

Pentru mine acest titlu este al treilea la nivel naţional în doi ani consecutivi, după ce în 2024 deveneam campioană la Simplu şi Dublu Mixt.

Acum am jucat în fiecare dintre cele trei întâlniri câte două partide şi le-am câştigat pe  toate în câte două seturi. Doar Cristiana Todoni – sora mai mică (18 ani) a Ancăi – m-a dus până în prelungirile celui de-al doilea, datorită unui joc bun al ei,  rezultat al unei munci asidue pe care o depune pentru a-şi crea un prenume la nivel internaţional.
Sunt bucuroasă că am reuşit să ajut echipa, a cărei onorantă ofertă, o acceptasem încă din luna iulie. 

Aşa cum v-am povestit mai demult, eu joc în Campionatele Naţionale pe echipe ale mai multor țări, iar sistemul de desfășurare a acestora este diferit de la țară la țară. În Germania, Italia, Franța, competiţia se desfășoară în principiu în lunile mai şi iunie, timp de mai multe weekenduri. Formatul întâlnirilor este de asemenea diferit. În Franța se joacă patru meciuri de simplu și două meciuri de dublu, în Italia, trei de simplu și unul de dublu, iar în Germania, şase de simplu și trei de dublu.
În România, campionatul cluburilor se dispută în luna octombrie, timp de o săptămână și se joacă 5 meciuri de simplu și două de dublu.

Anul acesta, în competiția feminină, s-au înscris 7 echipe. Conform clasamentului individual, echipa noastră, Rapid, a avut tur liber și am intrat direct în „turneul final” de patru echipe, disputat în sistem round robin (fiecare cu fiecare).

Deşi „pe hârtie” echipa noastră era foarte puternică, lucrurile s-au complicat pentru că Ilinca Amariei nu a putut veni – pe această cale îi urez o grabnică recuperare totală şi o aştept la multe alte întâlniri -, Irina Bara a revenit aici după o absenţă ceva mai lungă, iar Mara Gae s-a accidentat în întâlnirea a doua.
La starea fizică precară a câtorva rapidiste s-au adăugat şi condiţiile meteo nefavorabile, mai ales la prima întâlnire.

Aşa că drumul spre titlu a fost din ce în ce mai greu: după 7-0 cu Sportul Studenţesc [linkuri la rezultatele zilei în format PDF (apar şi rezultaele de la Masculin – sursă frt.ro], a urmat 5-2 cu CS Arc Pro şi 4-3 cu CSA Steaua.  

Eu am jucat dublu alături de Ruxi Bertea în primele două întâlniri, iar în ultima, împreună cu Irina Bara. De altfel, acesta a fost punctul pentru 4-2 şi titlul de campioană naţională.

Foarte important a fost aportul Alexandrei Cadanţu Ignatik. Ea a înlocuit-o în întâlnirea decisivă pe Mara Gae şi deşi jucase ultima partidă oficială – înainte de a se retrage din activitate – în februarie 2024, şi-a câştigat meciul în două seturi.
Un bun exemplu de dăruire dat elevelor ei de către, acum tânăra antrenoare, Alexandra, care şi pe acest plan a început să aibă rezultate foarte bune. Cel mai recent exemplu, eleva ei şi buna mea prietenă, Ilinca Sagmar (17 ani) – despre care am scris pe blog – care a obţinut săptămâna trecută cel mai bun rezultat al carierei: a avansat din calificări până în semifinalele W15 Bol, unde a fost oprită destul de greu de capul de serie 1.

Pe scurt, spiritul de echipă, încurajările reciproce din timpul meciurilor – ne-au ajutat să trecem peste toate greutăţile. Ne-a sprijinit mult şi antrenorul  Ştefan Enciu, dar şi faptul că atunci când joci pentru Rapid, chiar dacă nu la fotbal,  eşti stimulat de spiritul acestui club legendar.

A doua zi, băieţii clubului Rapid ne-au urmat exemplul, câştigând titlul, tot după un meci decisiv cu CSA Steaua. 

*

*                 *

Rămânând la capitolul competiţiilor pe echipe, acum al celor internaţionale, mă bucur tare mult că Ruxi Bertea, pe care o admiram în ultimul articol, a fost selecţionată de noul căpitan nejucător Alexandra Dulgheru pentru play-off-ul Billie Jean King Cup [14-16 noiembrie, Gorzow Wielkopolski, Polonia, pe hard indoor]. Echipa noastră face parte din Grupa B alături de Polonia şi Noua Zeelandă. Câştigătoarea acestei grupe şi cele ale celorlalte şase promovează în Calificările pentru Turneul Final (sistem eliminatoriu).

La fel de mult mă bucur de selecţionarea vechii mele prietene, Gabriela Talabă Lee, care va debuta la 30 de ani în echipa României. Şi, ca să fiu sinceră, mă simt încurajată de recunoaşterea de care se bucură cea alături de care am început tenisul profesionist.
Şi Mara Gae, primeşte încă o şansă de a lua contact cu tenisul mare.
Cvintetul echipei României este condus – în ce priveşte clasamentul – de Gabi Ruse şi completat de „căpitanul jucător” Moni Niculescu. Îmi doresc ca experienţa ei, combinată cu cea a Alexandrei să le ajute pe mai tinerele lor colege, astfel încât să obţinem un rezultat bun, în condiţiile în care la gazde şi-a confirmat prezenţa Iga Swiatek. 

*

*                 *

Schimbând registrul către competiţiile individuale, vă ataşez Calendarul WTA 2026 şi Calendarul ATP 2026 pentru cei care nu-l aveţi deja.

Cât despre „al nostru”, cel al turneelor ITF, ca de obicei întârzie, ca să nu mai vorbim că atunci când va apărea va fi doar pe primele 3 luni.
Înţelegem că aici sunt turnee mai multe, probleme logistice, organizatorice, dar noi încă habar nu avem cum ne vom organiza programul pentru anul viitor. Mai ghicim, studiindu-l pe cel de pe anul în curs, întrebându-ne mereu ce turnee se păstrează şi dacă apar altele noi.
Glumind, dacă mai întârzie, mă gândesc să propun conducerii ITF,  să ne faciliteze în colaborare cu liniile aeriene, cumpărarea de bilete „complet open”, adică şi datele călătoriei să fie opţionale, dar şi destinaţiile.

Gata, vă las, pentru că mai am 1000 de treburi de făcut până să trec Oceanul. Încerc să revin cât de repede pe blog, eventual chiar din Florida.

↓ Articol susţinut de Cannoleria Decebal, restaurantul unde mă simt cel mai bine ↓

Dacă şi când să iei o pauză în timpul sezonului, pentru a evita suprasolicitarea

De către
Oana Simion
-
0

Cum echilibrezi timpul liber cu munca sau, altfel spus, ştii când să te opreşti și să-ți asculți corpul sau mintea? Aceasta a fost dilema cu care m-am confruntat în ultimele luni.

De-a lungul timpului am învățat să-mi ascult corpul, să știu când să mă opresc dacă îl simt prea solicitat, să învăț cum să fac refacerea încât să dea rezultatele dorite și să înţeleg ce-mi este necesar din punct de vedere al nutriției, vitaminelor, medicamentelor. De aceea, din iarna lui 2023, nu a trebuit să mai iau  niciun antiinflamator și mă bucur că am învăţat din experiențele trecutului, în această privinţă.

Dar cum îți dai seama atunci când mintea obosește? Știi când să iei pauză atunci când nu reuşeşti să te concentrezi cum trebuie, când nivelul ambiţiei scade sau când pofta de joc nu mai e acolo? Cât timp îți ia ca mentalul să se relaxeze și să revină la capacitate maximă și, mai ales, cum faci asta?

Acestea erau întrebările pe care mi le puneam la început de iulie, după o jumătate de sezon, mai încărcată ca niciodată: în primele 6 luni ale anului jucasem 14 turnee ITF şi 10 întâlniri pe echipe în campionatele Germaniei, Italiei şi Franţei.

În ultima lună, după cel mai bun rezultat de până acum al sezonului – semifinală (după calificări) la WTA 50 Troisdorf / 22 de puncte WTA, la începutul lunii iunie – am simţit că lucrurile nu mai merg cum trebuie.

Deși luptam și execuţiile tehnice erau acolo, nu mai luam deciziile corecte în timpul meciului, mai ales în momentele importante. De altfel, nici nu mai aveam aceeași bucurie cu care să fac o încălzire, un antrenament, să-mi pregătesc meciul.

Turistă la Kassel – castelul Wilhelmshöhe, statuia lui Hercule

Aşa că, împreună cu echipa mea, am căutat soluții. După ce am ratat prezenţa pe tabloul principal la W50 Aschaffenburg, s-a creat o portiță în program și mi-am luat două zile libere, în apropiere, la Kassel.
Știam că aveam nevoie de liniște și natură. Un apartament elegant, cu terasă, soare, o plimbare prin pădure, o vizită la castelul Wilhelmshöhe şi statuia lui Hercule păreau că rezolvaseră problema, căci imediat am obţinut o victorie bună, în faţa unei tinere nemţoaice de mare perspectivă.
Acest punct a contat pentru victoria echipei mele din Germania,  Luitspoldpark München. 

După aceea, m-am simțit mai relaxată, dar nu fusese suficient, pentru că încă nu mă bucuram atât cât trebuia de ceea ce făceam, așa cum reușisem cu câteva săptămâni în urmă.

Dorinţa prea mare de rezultate bune în continuare, avusese efectul opus celui dorit, din cauza presiunii pe care o luasem asupra mea. Doar că această stare este complicat de evitat – chiar şi cu peste 10 ani de circuit la activ, aşa cum e cazul meu – pentru că rutina deplasărilor şi adrenalina din timpul turneelor te împiedică să realizezi pe loc ce ţi se întâmplă.

Au urmat două turnee în Maroc cu înfrângeri în decisiv – deci frustrante –  ambele în optimile de finală, prima în faţa unei tinere jucătoare a gazdelor care avea să joace ambele finale (a doua, câştigată, fără set pierdut în turneu), plus încă o deziluzie în primul tur la W15 Otopeni.
În consecinţă, a venit și o scădere în clasament din cauza punctelor pe care le aveam de apărat în acele săptămâni.

Încă nu găseam soluția care să rezolve această situaţie. O stare de epuizare mentală – englezescul „burnout” – care genera o şi mai mare presiune pe care mi-o impuneam involuntar.

Trebuia să ies din acest cerc vicios, iar la colacul de salvare – „vacanța mare” – puteam să apelez de-abia în a doua jumătate a lui septembrie, conform rezervărilor, pe care le făcusem deja.

Jucând în circuitul ITF, la cele 4 turnee menţionate mai jos

În consecinţă, am strâns din dinţi, şi am decis să fac „ce am învăţat” – cum vine vorba –  adică să joc. Şi mi-am revenit într-o oarecare măsură. Am disputat trei turnee în săptămâni consecutive şi încă unul după vacanţă [W35 Braşov, W50 Slobozia şi de două ori W75 la Bucureşti]. Bilanţul a fost acum unul rezonabil – 39 de puncte WTA (4+11+12+12) – care mi-au adus cel mai bun loc după seria de accidentări din 2023 (adică din mai 2023 încoace): 464 WTA.

Am făcut şi câteva meciuri bune: am câştigat – după ce pierdusem în săptămâna precedentă – în faţa Ilincăi Amariei. Am învins trei jucătoare mai bine clasate, e drept pe Sapfo Sakellaridi (387), după ce a abandonat, dar ea avea să devină campioană în proba de dublu, la acelaşi turneu, împreună cu Oana Gavrilă. De asemenea, am oprit-o pe tânăra şi dornică de afirmare, Briana Szabo.

M-am şi supărat, pentru că nu am reuşit mai mult în faţa Arantxei Rus (129, fostă 41 WTA / 2023). Dacă meciul s-ar fi disputat pe zgură, poate făceam o figură mai frumoasă, dar cum a fost mutat pe hard indoor din cauza ploilor, nu am reuşit decât un prim set decent.

Una peste alta, am ieşit din pasa neagră jucând, alungându-mi gândurile dăunătoare, cele cauzatoare de presiune inutilă. Un fel de „cui pe cui se scoate”.

Prezenţa antrenorului meu, Vlad Cătălinoiu, la turneele din Bucureşti, mi-a fost de mare folos şi m-a făcut să constat din nou cât de bine se reflectă în joc, prezenţa antrenorului la meciuri.

Desigur, şi vacanţa în Albania, via Corfu (între cele două turnee de la Bucureşti), împreună cu cea mai bună, şi cea mai veche prietenă a mea, pentru a cărei nuntă mă pregătesc acum, mi-a schimbat radical starea de spirit.

În concluzie, am mai aflat încă o dată pe propria-mi piele cât de complicat este să te împarţi aşa cum trebuie între turnee, antrenamente şi binevenitele momente de relaxare. Până la urmă, important este să-ţi asculţi mintea, corpul şi, indiferent de ce decizie iei, să fii împăcat cu ea şi să elimini sentimentul de vinovăţie, atunci când îţi iei o pauză. Până la urmă, oricare dintre variante – pauză activă (cu antrenamente), turnee în continuare, vacanţă sau chiar o succesiune a acestora – poate fi cea corectă, dar jucătorul trebuie să simtă ce este mai bine pentru el.  

În plus, pentru o jucătoare de vârsta mea – voi împlini 30 de ani în martie – situaţia este şi mai complicată. La fiecare moment de cumpănă îţi pui întrebarea dacă n-a venit momentul să laşi racheta în husă, ca să nu mai vorbim că auzi – mai tare sau în surdină – „corul bocitoarelor”, care te sfătuiesc să te laşi, dacă tot în ITF joci la vârsta asta, şi să te apuci de o meserie serioasă.

Dar plăcerea pe care încă o mai am pentru tenis, pentru competiţie, încurajările celor apropiaţi mie, mă determină să continui până în momentul în care corpul şi mintea îmi vor da comanda: Stop!

Dacă tot am făcut vorbire despre colegele mele românce – aşa cum am mai făcut-o şi în trecut – vreau neapărat să evidenţiez aici progresul excepţional al Ruxandrei Bertea, finalista de la W75 Bucureşti (29 septembrie – 5 octombrie) şi W50 Slobozia (1-7 septembrie). În vârstă de doar 19 ani, ea a progresat anul acesta de pe locul 698, până pe 329. O cunosc destul de bine – m-a şi învins în sferturi la Slobozia, şi ca să fiu sinceră, n-am prea reuşit s-o deranjez – şi m-a impresionat prin pasiunea ei enormă pentru tenis, tradusă printr-o muncă asiduă, pe care o face mereu cu plăcere.
Îi doresc să ia deciziile strategice corecte în carieră, astfel încât să ajungă cât mai repede în top 100, căci de-acolo totul devine posibil.

Pentru mine urmează Campionatele Naţionale pe echipe – între timp m-am transferat la Rapid -, trei săptămâni de pregătire şi apoi din nou S.U.A., cu trei turnee programate în luna noiembrie. Spre sfârşitul anului voi juca în Campionatul Naţional pe echipe al Suediei.

Încerc să vă ţin la curent cu toate acestea, în limita energiei mentale – pentru că tot am vorbit despre asta – de care voi dispune, care să fie suficientă pentru a-mi permite să alimentez şi blogul.   

Periplul meu continuă. Rezultatele bune, de asemenea

De către
Oana Simion
-
0

Aşa cum v-am promis în articolul precedent, voi continua povestea săptămânilor încărcate de pe circuit din această vară. Ultimele două s-au simțit ca și cum ar fi fost două luni, din cauza călătoriilor, dar şi a efortului pe care l-am depus pe teren.

Înainte de a vă povesti pe larg aventurile, rezultatul săptămânii trecute: în săptămâna 2-8 iunie am reuşit un rezultat foarte bun în circuitul ITF, semifinală la un turneu de categoria W50, disputat la Troisdorf.
Bineînțeles, rezultatul, punctele, premiul financiar sunt cele care ies în evidență, dar modul în care am ajuns în această fază a turneului și situațiile dificile peste care am trecut sunt cele care mă fac să continui și să simt că toată munca pe care o depun merită.

În duminica de dinaintea turneului am câştigat un set împotriva Monei Barthel (acum 197 WTA la 34 de ani – datorită unui nivel ridicat de joc în continuare, materializat printr-un titlu W75 anul trecut – dar fostă 23 WTA în 2013), la meciul echipei mele, Luitspoldpark München, din Bundesliga. După ce am pierdut primul set, am reușit să revin în setul 2, de la 3-5 și să-l câștig cu 7-6.

La W50 Troisdorf şi în campionatul Germaniei (două videoclipuri, la sfârşitul articolului) – Credit Foto 1: vitleo_sport

Acest set mi-a confirmat un nivel de joc bun, acelaşi cu cel de la W75 Saint Gaudens şi m-a ajutat să-mi reechilibrez încrederea zdruncinată la W75 Brescia de Caty McNally (212, dar fostă 54 WTA / 2023), căreia nu i-am luat decât un game.

După meciul pe echipe, am rămas în Germania, dar m-am deplasat la Troisdorf – un oraş situat între Köln şi Bonn – pentru turneul W50, despre care vorbeam la începutul articolului.

Aici am bifat:

  • două meciuri în calificări, câștigate în câte două seturi împotriva a două jucătoare tinere
  • o revenire de la 0-4 în setul decisiv – în optimi – împotriva Ekaterinei Gorgodze, 257 WTA (fostă 108 / 2022, un titlu W50 anul acesta) pentru cea mai importantă victorie în funcţie de locul adversarei învinse, de la cea în faţa Jesikăi Maleckova (tot 257 WTA), la W60 Braşov, iunie 2022 şi a 6-a cea mai preţioasă a carierei la acest capitol;
  • un sfert de finală câştigat în două zile, care a durat 3h40′, după ce am salvat două mingi de meci în setul doi;
  •  în total: 7 meciuri în 7 zile

În semifinale, epuizată, am pierdut în faţa unei tinere jucătoare americane – care avea să câştige turneul – eleva reputatului antrenor  Alexander Waske – care l-a îndrumat şi pe Alex Coman – dar căruia îi eliminasem alte două eleve în tururile precedente.
După acest din urmă meci, antrenorul german a venit la mine, m-a felicitat pentru turneul bun, pentru joc, dar și pentru dedicarea cu care am luptat în fiecare meci, dorința și seriozitatea arătată zi de zi, în condiţiile în care am fost singură la turneu (ca de obicei, aş completa eu).
Două sfaturi prețioase pe care mi le-a dat au fost legate de aspectele tehnice ale jocului meu.

Această discuție cu renumitul antrenor mi-a confirmat din nou sentimentul pe care l-am avut când am revenit în circuit: acela că încă pot să progresez și să arăt un nivel de joc bun, la cei 29 de ani pe care i-am împlinit în luna martie.

Turneul de la Troisdorf mi-a adus 22 de puncte WTA – a 3-a cea mai importantă realizare a carierei la acest capitol (după finala de la W25 Trieste, septembrie 2022 – 30 de puncte şi semifinala de la W25 Tarvisio, iulie 2021 – 25 de puncte), un progres de 70 locuri în clasament – până pe 481 WTA, cel mai bun loc din 29 mai 2023 încoace. Maximul meu este 380 WTA / 26 iulie 2021, dar când ne gândim că în mai 2024 coborâsem până pe 1168 WTA– după cele două accidentări apropiate în timp (prima, a doua) – înţelegeţi că am motive să fiu mândră. Să nu uităm de cei 1313 de euro (net) preţioşi în cont.

Revenind la săptămâna de dinaintea acestui turneu, unul dintre motivele pentru care aceste săptămâni s-au simțit mai lungi au fost călătoriile despre care vă povesteam în articolul precedent şi care au continuat de atunci. Am început deplasarea de la Bucureşti spre ultimul meci pentru echipa din Franța, desfășurat, ca de obicei, duminica. În aceeași zi, aveam zborul către Milano Bergamo, unde participam la turneul W75 în Brescia şi luni jucam primul tur de calificări. Din nou, o zi grea cu două meciuri și o călătorie.

Totul a decurs conform planului, mai puțin o mică aventură haioasă din cauza căreia era să pierd trenul către Brescia. După ce am aterizat, am luat autobuzul către gară. Aveam destul timp până la tren, așa că m-am așezat la coadă să cumpăr biletul în format fizic. De obicei îl cumpăr on-line şi era cât pe ce să plătesc abaterea de la disciplină: o doamnă înaintea mea, a zăbovit aproximativ 20 de minute la ghişeu, așa că am revenit la opțiunea on-line. Voiam să mă îndrept spre linia de unde pleca trenul, dar ce să vezi, liniile principale erau în renovare, trebuia să găsesc linia 1 Vest. Am întrebat câteva persoane, m-am învârtit, timpul se scurgea. Până la urmă am primit o indicație bună și am ajuns în tren cu două minute înainte de plecare.

Am jucat primul meci de calificări fără încălzirea de tenis specifică, am câștigat după o partidă lungă, dar al doilea meci l-am pierdut după cum vă povesteam mai sus.

Din Brescia, am decis să merg către München, unde urma să mă antrenez o zi, ca mai apoi să plec cu o colegă de echipă spre Nordul Germaniei. Am luat trenul pentru o  călătorie de vreo 7 ore, am ajuns la destinație, m-am antrenat, iar de acolo am plecat mai departe.

În concluzie: cinci hoteluri schimbate în cinci zile, bagaje desfăcute și refăcute de fiecare dată, 14 ore de drum în trei zile.

Periplul meu prin circuit vor continua. La fel şi „Cronicile de pe teren”.

Alergând pe teren şi prin Europa

De către
Oana Simion
-
0

Scrisesem articolul de mai jos în timpul liber ce mi-l oferise adversara mea din prima rundă a calificărilor ITF W75 Saint-Gaudens, care răcită fiind nu s-a prezentat la meci.
Aveam de gând să adaug un P.S. cu rezultatul meu final de la acest puternic turneu din Franţa.
Dar evenimentele ulterioare m-au determinat să încep cu sfârşitul.

Mă refer la trei situaţii din timpul partidelor, care în trecut îmi fuseseră nefavorabile. Iar prea multe dintre acestea riscă să aibă o influenţă nefastă asupra mentalului, să se transforme în nesiguranţă, fixații şi până la urmă în pierderea încrederii pe teren, cu rezultate finale, evident, negative. 

După multă muncă am reuşit să le inversez:

  • În runda a doua a calificărilor (cea decisivă pentru tabloul principal) am întâlnit-o pentru a 4-a oară în carieră pe brazilianca Gabriela Ce (acum pe locul 437, dar fostă 221 WTA). Ultima întâlnire fusese la Buenos Aires, în ianuarie anul trecut, pe care v-am descris-o cu lux de amănunte, la vremea respectivă. Pe scurt, pierdeam, după ce conduceam cu 5-2 în decisiv. Acum, la Saint-Gaudens, lucrurile s-au inversat complet, eu fiind cea care am revenit cu 5 game-uri consecutive de la 2-5 în decisiv (fără să am de înfruntat vreo minge de meci);
  • Mai mult, în primul set am câştigat cel dintâi tie-break din acest sezon, după ce le pierdusem pe precedentele trei;
  • În primul tur de pe tabloul principal am învins o altă jucătoare mai bine clasată, dar şi cu 9 ani mai tânără, franţuzoaica Jenny Lim, campioană de junioare U18 a Franței, în 2022.
    După cum se pare, îmi place drama, mai ales că în ultima vreme mă uit din ce în ce mai mult la filme şi merg la teatru. Aşa că de la 5-0 în decisiv, m-am văzut egalată (!). În răstimp, blocată, nu făceam decât să-mi amintesc un meci pe care-l pierdusem într-o situaţie similară, de la 5-1 parcă, deşi nu mai ştiam care şi când. Asta, apropo, de ce scriam mai sus şi de ce influenţă nefastă are subconştientul asupra unui jucător, în momentele de cumpănă ale unei partide.

Mi-am adunat gândurile, am dus meciul în tie-break, pe care l-am început zicându-mi: „parcă m-am hotărât să nu mai pierd vreun tie-break anul acesta”. Şi l-am câştigat la 3.

Am încheiat turneul în optimi, după un nou meci reuşit, dar în care m-a trădat fizicul atât de încercat în ultima perioadă.

La ITF W75 Saint-Gaudens, pe teren, pe lângă şi
servind pentru optimile de finală.
Credit Foto 1: https://openst-gaudens.fr

Oricum, în afara celor trei situaţii nefavorabile pe care le-am inversat, am jucat un tenis bun, şi nu o spun doar eu. Cred că munca din ultima perioadă sub îndrumarea antrenorului Vlad Cătălinoiu – alături de care lucrez foarte bine – începe să dea roade. Sper să colaborăm cât mai mult.

Şi acum, articolul iniţial:

Alergând pe teren şi prin Europa

Aşa cum scriam acum doi ani într-un articol în care vă povesteam cum se susține un jucător profesionist care nu se află în top 250 (PTPA se bate pentru drepturile jucătorilor clasați cel puțin în top 500, alte discuţii pe această temă, într-un articol viitor), anul acesta am acceptat să joc în sezonul primăvară / vară pentru trei echipe din campionatele Franței, Germaniei și Italiei. Astfel, 2025 a devenit şi mai dificil pentru mine, pentru că voi continua – desigur – şi circuitul ITF. Mai mult, acolo mi-am propus să abordez turnee mai puternice (inclusiv W75).

În această perioadă, sezonul meciurilor pe echipe este în toi.

Provocarea pe care mi-am impus-o nu este dificilă doar din punct de vedere al numărului de meciuri, ci şi – sau, poate, mai ales – din cauza călătoriilor. Aceasta pentru că întâlnirile pe echipe din campionatele respective sunt programate în weekenduri, deci între două turnee.

La TC Padova, managerul Umberto Bressan m-a rugat să vin în ajutorul echipei a doua, unde evoluează junioarele clubului. Şi mi-am făcut treaba calificând echipa din liga a treia în play-off-ul pentru promovarea în divizia B. Am reuşit aceasta după două întâlniri, în martie şi aprilie. 

Pe cea din martie am legat-o cu două turnee W15 în Cipru care s-au materializat cu două sferturi de finală proba de simplu – urmare: cel mai bun clasament de după revenire, 581 WTA (corectat, după turneul descris mai sus, până în jurul poziţiei 550) – şi un titlu în cea de dublu, al 35-lea în această probă şi al 45-lea în total.

De obicei, aceste meciuri pe echipe au loc duminica, încep la ora 9.00 sau 10.00 și se termină după ora 15.00. Așa că trebuie să organizez totul perfect, astfel încât să am mijloace de transport duminică seară către următoarea locație. Mă mai sfătuiesc cu cei apropiaţi, îmi pun în valoare experienţa la acest capitol şi, oricum, îmi place din ce în ce mai mult să fac asta, iar pe viitor îmi doresc să le pot ajuta pe jucătoarele nou intrate pe circuit cu poveţe (şi) în acest sens.

Ca să vă dau un exemplu: după prima întâlnire din Italia – disputată la Mestre – am zburat duminică seară către Larnaca prin Belgrad și am ajuns luni dimineață – la ora 4.00 (!) la hotel. M-am odihnit doar câteva ore, pentru că trebuia să închiriez o mașină cu care m-am deplasat în Cipru împreună cu colegele mele; ambele turnee s-au disputat la Alaminos, un sat din districtul Larnaca.

Cerusem arbitrului principal să mă programeze miercuri, dar am jucat marți meciul de simplu, reușind să-l câștig. În final, au fost două săptămâni bune, în care m-am simțit bine și am legat câteva prietenii frumoase:

Alături de Jessica Bertoldo şi Gabriela Knutson

În următoarea călătorie erau programate două meciuri pe echipe și două turnee W75, dar planurile nu se potrivesc în totalitate.

Primul meci pe echipe, tot în campionatul Italiei, s-a desfășurat duminică, în vecinătatea Veronei. Luni urma să încep calificările la W75 Koper. După ce am câștigat și simplul și dublul pentru echipa mea, am pornit către gara din Mestre de unde am luat trenul spre Trieste. Acolo mă aștepta transportul să ajung la Koper, în Slovenia. O călătorie care a durat 5 ore şi astfel am ajuns la hotel în jurul orei 22.00. Luni am început primul tur de calificări de simplu, dar acesta s-a întrerupt din cauza ploii. L-am câştigat miercuri, iar în acea zi am jucat și meciul pentru tabloul principal, pe care l-am pierdut în două seturi la limită. La Koper am văzut îmbunătățiri în circuitul ITF din punct de vedere al condițiilor. Ospitalitate (cazare şi masă plătită) oferită jucătorilor de pe tabloul principal, transport gratuit pus la dispoziție, mingi de antrenament noi. În aceste condiții, te simți mai confortabil ca jucător și simți că ești respectat ca sportiv.

Planul era să fi jucat următorul W75 în Chiasso, dar din cauza aglomeraţiei de jucătoare mai bine clasate, de pe lista de acceptare, nu am intrat pe tabloul calificărilor. Așa că planul iniţial s-a schimbat.

După câteva zile de antrenament, dar și Paștele petrecut acasă alături de motanul meu, am plecat să joc în campionatul Franţei pentru echipa Club Tennis Clermontois, din liga Nationale 1. Am câștigat un meci bun împotriva unei jucătoare de locul 600, iar alături de Andreea Roșca am încheiat victorioase meciul de dublu, echipa terminând ziua cu scorul de 5-1. În continuare, mi-am ales un turneu W15 în Olanda, deoarece era destul de aproape ca locație, deci nu trebuia să zbor din nou. Am luat trenul către Bruxelles, am dormit acolo duminică seară, iar luni dimineață am plecat spre Oegstgeest cu Flixbus-ul. Din nou, meciul mi-l programasem marți, dar de data aceasta am pierdut în faţa unei jucătoare mai slab clasate.

După acest meci, îmi pierdusem puțin încrederea, aveam dubii dacă să mai merg la următorul W75 în Franța. Nu aveam un loc în care să mă antrenez pentru următoarele 4 zile, deoarece eram singură, așa că singura soluție era să revin acasă și să plec sâmbătă din nou.

Alegeam varianta în care să trag de mine, să merg să joc acest turneu față de alte dăți în care poate aș fi renunțat și aș fi sărit peste el. Şi cât de inspirată am fost!

Pe drum

O mică peripeție la venire către Saint-Gaudens, orășel aflat în sudul Franței. Mi-am programat o zi întreagă pentru drum. Zburam București – Paris Charles de Gaulle, iar din Gare Montparnesse, luam trenul, cu schimbare la Toulouse. Verificasem cum pot ajunge din aeroport la gară. Dar după ce am aterizat la Paris, am aflat că trebuie să schimb trei mijloace de transport până la gară, din cauza unor reparații pe linia directă. Noroc că acasă mi-am schimbat troller-ul cu unul mai mic, ca să evit contracturile din cauza bagajului. Altfel, nu ştiu ce mă făceam cărându-l prin staţiile de metrou aglomerate.

După ce am terminat turneul din Saint-Gaudens, am plecat către Paris vineri dimineață unde, duminică, am jucat al treilea meci din Campionat, duminică. Din nou, aceeași zi de călătorie lungă, cu trei schimbări de tren în Tarbes, Paris Montparnasse și Paris Nord. Am ajuns la destinaţie cu nişte cearcăne de toată frumuseţea.

Acesta este sezonul meu de primăvară, unul plin: avioane, trenuri, autobuze, bagaje, bilete. Dar și momente scurte de bucurie pe teren, conversații cu colegele, victorii, înfrângeri, zâmbete sau lacrimi.

Voi reveni cu povești și rezultate în curând.

Chiar dacă mă mai plâng și chiar plâng, câteodată, sunt recunoscătoare că încă pot să-mi fac această meserie, pe care o practic încă de când eram o fetiţă de 8 ani.

De vorbă cu Silvia Costache despre viaţa la colegiile din S.U.A.

De către
Oana Simion
-
0

Continui ciclul povestirilor din rubrica „De vorbă cu colegele din circuit” [pe care l-am inaugurat cu acest articol] dându-i cuvântul prietenei mele Silvia Costache, de care m-am apropiat în vara anului 2022, atunci când ne-am antrenat împreună cu preparatorul nostru fizic, Mihai Anghel și am împărțit camera la turneul ITF W60 de la Brașov.

Autoarea blogului împreună cu Silvia Costache, pe teren şi în afara lui

Ea a plecat la sfârşitul acelei veri pentru a studia şi a juca la un colegiu din SUA, dar în vacanţele de vară din 2023 şi 2024 a venit să joace la ITF W15 Bucureşti. Cu aceste prilejuri ne-am revăzut şi am stat din nou de vorbă. Mi-a povestit multe lucruri de acolo care vă pot interesa şi pe voi. Aşa că, zilele trecute am rugat-o să împărtăşească cititorilor „Cronicilor de pe teren”, câte ceva despre viaţa de colegiu din SUA.

Mai întâi am întrebat-o pe Silvia cum a ajuns la studii în SUA, mai precis ce anume a determinat-o să-şi îndrepte cariera pe acest făgaş şi cum a materializat demersul, odată hotărârea luată.

Iar ea şi-a început relatarea astfel:

Povestea deciziei mele de a pleca în America pentru a juca tenis și a studia este destul de amuzantă. De m-ar fi întrebat cineva în clasa a 10-a – am absolvit Liceul Teoretic „Ștefan Odobleja” – dacă am de gând să plec în State la colegiu cu o bursă de tenis, aș fi răspuns cu un „nu” categoric, din cauza zvonurilor negative care circulă printre sportivii români şi părinții lor legat de această opțiune.

Aici, îmi permit să întrerup puţin naraţiunea Silviei pentru a contrazice, la rândul meu, această percepţie negativă care există la noi legată de bursele de tenis la colegiile din SUA. Aşa cum am scris şi eu într-unul din articolele de pe blog, aceasta nu mai este justificată, pentru că anii petrecuţi acolo nu mai reprezintă o „îngropare” a carierei profesioniste ci, dimpotrivă, o rampă de lansare în tenisul mare.
Conform site-ului ITA (Intercollegiate Tennis Association) – „We are Tennis College”, anul trecut, 5 jucătoare şi 15 jucători care au absolvit sau au trecut pe la colegii din SUA se clasau în top 100 WTA, respectiv ATP la simplu, iar în topurile 100 la dublu erau prezente 15 jucătoare şi 39 de jucători.

Printre alţii, putem să-i enumerăm pe Emma Navarro (8 WTA în clasamentul la zi), Danielle Collins (11), Diana Shnaider (13), Peyton Stearns (46), Mayar Sherif (65) sau Ben Shelton (20 ATP), Cameron Norrie (52), Francisco Cerúndolo (31), Brandon Nakashima (35), Christopher Eubanks (102).
Şi să n-o uităm pe Gabriela Talabă Lee, buna mea prietenă despre care, de asemenea, am mai scris aici.

Dar să-i dăm din nou cuvântul Silviei Costache:

În clasa a 11-a când aveam clasamentul UTR [un sistem global care evaluează toți jucătorii de tenis pe o scală unică de 16 puncte pe baza rezultatelor meciurilor; utilizează un algoritm care ține cont de evaluarea meciurilor și de dificultatea acestora; mai multe, în articolul meu] în jur de 10, am început să primesc multe mesaje pe Instagram și Facebook de la antrenori de la universităţi din America, pe care la început le-am ignorat. Totuşi, într-o zi m-am gândit să citesc ce-mi propuneau şi mi s-a părut atractiv faptul că ofereau burse complete. 

O asemenea bursă completă include: antrenamente, pregătire fizică, recuperare, educație, mâncare si cazare. Așa că am decis să răspund mesajelor și să programez apelurile video pe care le sugerau antrenorii în mesaje.

După ce am vorbit cu vreo 10 antrenori, „nu”-ul hotărât de mai devreme începuse să se transforme într-un „nu sună așa de rău, ba e chiar destul de interesant ce au de oferit”. Aşa că următorul pas a fost să mă duc în State să vizitez cinci universităţi care am considerat că mi s-ar potrivi cel mai bine.

M-am organizat în așa fel încât să fac toate aceste vizite decontate de colegiile respective într-o singură călătorie și am petrecut câte trei zile la fiecare. Mi-a fost prezentat campusul, cu facilitățile pentru sportivi, dormitoarele unde aș fi locuit, am cunoscut personalul și fetele din echipele de tenis și am înțeles cum ar arăta programul meu în cadrul fiecărei facultăți.

Cam la o luna şi jumătate după aceste vizite, am ales colegiul şi anume University of Kansas. Aici am considerat – la  vremea respectivă – că mi se va oferi cel mai înalt nivel pe partea de tenis, dar și pe cea academică în domeniul pe care am ales să-l studiez: „Exercise Science”. După ce am semnat cu universitatea, am dat examenele SAT şi TOEFL, pentru care începusem să mă pregătesc încă de când am început să iau în considerare opțiunea de a pleca. După ce am trecut examenele, am făcut aplicația pentru universitate, am primit viza de SUA pentru studenţi (F1) şi m-am înarmat cu curajul necesar să plec pentru patru ani.

O.S.: Ştiu că la un moment dat te-ai mutat la alt colegiu, deoarece nu te-ai acomodat la cel dintâi. Te rugăm să ne povesteşti pe larg.

Primii doi ani i-am petrecut la Universitatea din Kansas, acum sunt la Universitatea din Nevada, în Reno. Când am ales Kansas, deși am crezut că va fi locul care mi se va potrivi cel mai bine din punct de vedere sportiv și academic, am avut parte de experiențe destul de neplăcute care m-au determinat să-mi doresc transferul la altă Universitate. Mediul din echipă era toxic pentru toți jucătorii. Antrenorii erau foarte stricți și negativi cu noi, reacţiile pozitive fiind aproape inexistente, iar criticile lor erau mai degrabă descurajatoare decât constructive, fără a-și atinge scopul de a îmbunătăți ceva în teren. Rezultatul era doar scăderea încrederii în sine a jucătoarelor. Până la urmă, ce m-a determinat să iau decizia de a pleca a fost faptul că efortul zilnic şi dorința mea de îmbunătățire nu erau apreciate, iar antrenorii nu au crezut în mine.

La simplu am jucat numai jumătate din meciurile din sezonul de primăvară, iar la dublu am jucat doar de patru ori – când erau fete accidentate – în condițiile în care în meciurile de antrenament pe care le disputam cu coechipierele mele eram deseori în avantaj. Au fost doi ani dificili pe partea de tenis în care m-am străduit în fiecare zi să dau tot ce am mai bun, să încerc să mă îmbunătățesc, însă antrenorii nu au văzut acest lucru și nu mi-au dat oportunitatea de a juca atât de mult pe cât mi-aș fi dorit în meciurile din sezon.

Pe lângă asta, după primul semestru care a fost excelent, în echipă au început să apară conflicte şi certuri generate de competitivitate. Astfel, în loc să ne susținem și să ne mobilizăm unele pe altele, ca să avem rezultate cât mai bune, unele colege au început să fie reci și să încerce să le arate antrenorilor că ele ar trebui să joace și s-au folosit de multe mijloace pentru a crea imagini negative altor fete din echipă. Un astfel de mediu la antrenamente şi la întâlnirile oficiale ale echipei a dus la multă frustrare și oboseală emoțională care ne-a afectat pe teren şi asta s-a văzut și în clasament. În primul an am avut cu echipa cel mai bun clasament de top 11 în divizia 1 în toată America, iar în ultimul an am fost în afara topului 50 și nu ne-am calificat la naționalele pe echipe.

Alegerea de a mă transfera a fost foarte bună. De data aceasta, am fost mult mai atentă la perspectiva antrenorilor și la abordarea lor legată de competitivitatea jucătoarelor din echipă. Am știut să citesc mai bine printre rânduri și am știut ce întrebări să adresez.

Astfel am reuşit să aleg o facultate unde sunt fericită și mă bucur de competiții și de antrenamente din nou. Aici este o energie pozitivă, efortul este apreciat atât de antrenori cât și de coechipiere, iar susținerea este reală între noi [fişa cu rezultatele echipei Wolf Pack, unde mă regăsiţi şi pe mine şi articolul care mi-a fost dedicat atunci când m-am transferat, în vara anului trecut].

Silvia, la colegiu, în diverse ipostaze

O.S.: Care este programul unei zile obişnuite la colegiu?

Cea mai importantă abilitate pe care am deprins-o la colegiu este managementul timpului.

Programul pe care îl avem este încărcat și trebuie să găsim timp pentru fiecare activitate: ore la universitate, antrenamente, pregătire fizică, recuperare, teme, gătit, somn, plus călătoriile pentru turnee. În toamnă avem patru turnee, iar primăvara călătorim aproximativ 9 weekend-uri din 16. Când plecăm la competiţii, avem mereu laptopul la noi pentru că, deși absențele de la ore sunt motivate, trebuie să fim la zi cu toate temele şi examenele. Așa am învățat să facem teme în avion, în mașină, în aeroport şi la hotel.

O zi dintr-o săptămână obișnuită arată astfel pentru mine:

      • 7.30-8.30: pregătire fizică
      • 8.45-9.15: mic dejun cu echipa
      • o oră şi un sfert timp liber până la următoarea oră, în care pot să fac teme sau sa mă odihnesc puţin
      • 10.30-11.45: oră
      • 12-15: antrenament tenis
      • 16.00-17.15: oră
      • 17.30-18:45: oră
      • apoi merg acasă să mănânc și să îmi fac temele pentru următoarele zile.

Materiile mele preferate au fost până acum: anatomia și fiziologia.

O.S.: Îţi mai rămâne timp şi pentru relaxare, pentru a vedea locuri frumoase, pentru distracţie?

Deși de multe ori mă simt ca în armată din cauza programului încărcat şi din dorința mea de a da 100% în tot ce fac, există foarte multe momente frumoase cu care o să rămân. Multe dintre ele, amuzante, cum ar fi: mersul cu trotinetele peste tot alături de colege de la ore la antrenamente în grabă, la cumpărături și la petreceri, călătoritul pe tot continentul alături de cele şapte colege, care mi-au devenit prietene.

Una dintre poveștile haioase este mersul cu trotinetele la petrecerea de Halloween la minus 2 grade, îmbrăcată în rochie și geacă de iarnă. O alta: gătitul atunci când întind aluatul de quiche cu sticla pentru că n-am sucitor, dar și antrenamentele afară la 3 grade cu căciulă și trei straturi de bluze pe noi.

Alte experiențe de neuitat şi pentru care sunt recunoscătoare: am înotat la răsărit lângă Golden Bridge în San Francisco, am zburat cu avionul privat, am fost cu barca pe lacul Tahoe din Nevada, am văzut delfinii în lumina apusului din San Diego, m-am antrenat şi am jucat meciuri pe terenurile de la Indian Wells din Palm Springs în California, am vizitat New York City, Washington DC în timpul vacanțelor de Thanksgiving și o să merg în Hawaii cu echipa înaintea sezonului oficial, ca să ne antrenăm şi să jucăm două meciuri împotriva altor Universităţi.

În concluzie, experiența la colegiu cuprinde momente dificile din punct de vedere fizic, mental și emoțional, dar vine și cu foarte multe avantaje: prietenii, călătorii, antrenamente și facilități de pregătire și recuperare performante, pe lângă studiile de înaltă calitate în domeniul dorit.

În încheiere am întrebat-o pe Silvia Costache, dacă după ce va absolvi colegiul, în 2026, la 23 de ani are de gând să revină în circuitul profesionist, pentru a juca sistematic.

Silvia mi-a răspuns că ar dori să continue să facă un master în același sistem în domeniul de recuperare sportivă, dar să încerce să joace și câteva turnee în circuitul ITF.

Ea mi-a explicat şi regula premiilor în bani de la turneele ITF, atunci când ai contract cu o universitate: când facultatea sponsorizează deplasarea la turneu, tot premiul în bani pe care l-a obținut sportivul îi revine facultății, iar atunci când sportivul merge la turneu din banii proprii, își poate păstra premiul.

Despre adversităţile pe care le are de înfruntat jucătorul de tenis. Studiu de caz

De către
Oana Simion
-
0

De la precedenta „Cronică de pe teren” am mai jucat cinci turnee: Campionatele Naţionale Individuale  şi alte patru în circuitul ITF.

O serie de turnee în care m-am lovit de diferite situații complicate pe care le putem numi adversități –  termen care se folosește din ce în ce mai mult în psihologia sportivă. Peste unele am trecut cu bine, peste altele nu, după cum vă voi povesti în continuare.

N-am ezitat nicio clipă atunci când am acceptat să joc la Campionatele Naţionale, pentru că în ultima vreme am sesizat că FRT este mult mai implicată şi eficientă în ce priveşte tenisul de la noi, aşa că am simţit la rândul meu o responsabilitate sporită, în calitatea mea de componentă a acestui sistem. Pe de alta, nu aveam în palmares vreun titlu naţional la senioare şi momentul părea prielnic pentru a încerca să-l obţin.

Am intrat în turneu cu încrederea dată de cele două săptămâni intense de pregătire şi cu dorinţa de a pune în practică, la meciuri oficiale, cele câteva îmbunătățiri ale jocului meu la care lucrasem împreună cu antrenorul Will Birău.

În prima partidă mi-a fost mai greu, deoarece îmbunătățirile pe care le făcusem nu-mi intraseră automat în sistemul de joc, adică nu le executăm încă natural. O adversitate peste care am trecut cu multă concentrare și încurajându-mă. La următoarele meciuri automatismele s-au concretizat, deja se sedimentase mai bine informația în subconștient. Îmbunătățirile sau schimbările în tehnica unui jucător de tenis iau timp pentru că trebuie puse în aplicare întâi la antrenamente, prin teme la coș, teme cu raliuri și mai apoi teme pe puncte, urmând ca apoi să le execuţi aidoma și în meciurile oficiale.

Am ajuns în finală. Mă așteptam ca ziua respectivă să fie una grea, deoarece se anunțase ploaie. Şi așa a și fost. Meciul nu numai că s-a amânat cu 6 ore, dar i s-a schimbat și locația, mutându-se de la Slobozia la București, mai mult, din outdoor în indoor. Am reușit să mă adaptez la aceste schimbări, iar după un meci echilibrat, am devenit campioană națională de simplu. Peste câteva ore, deveneam și campioană națională la dublu mixt, alături de tânărul Alexandru Coman, terminând ziua –  la ora 23.00 – cu două titluri.
O nouă situație neașteptată, dar la care am reacționat bine și peste care am trecut cu încrederea dată de victorii. Pentru că oricât de mult ţi-ai pregăti şi exersa psihicul, cea mai bună psihoterapie este meciul câştigat.

Faptul că nu a fost cel mai tare tablou nu mi-a răpit nimic din bucuria primelor titluri de Campioană Naţională la 28 de ani.

Acestea au fost şi ultimele meciuri jucate pentru clubul Sportsin Arad. Imediat după Naţionale m-am transferat la Clubul Sportiv Municipal Timişoara, de unde s-a lansat în tenisul mare Anca Todoni şi unde activează Paul Tetileanu, care nu va rămâne cunoscut  doar ca primul ei antrenor, pentru că mai pregăteşte şi alte surprize pentru viitorul apropiat. De asemenea, el este un excelent teoretician, cartea pe care a publicat-o acum doi ani stând mărturie pentru aceasta. De aceea am fost onorată de oferta dânşilor şi am acceptat-o imediat.

Dacă peste adversităţile pe care le-am menţionat mai sus am trecut, de mare ajutor fiind faptul că am jucat acasă, la următoarele turnee n-am reuşit decât parţial.

Imediat ce am încheiat finalele la Campionatele Naţionale, am decis să plec a doua zi la două turnee legate de W35 în Sardinia pentru că la primul intrasem direct pe tabloul principal.
Luni am plecat la drum singură, un drum de 12 ore, iar luni noaptea eram deja în altă locație.

Am intrat pe teren cu un sentiment ciudat. Era primul turneu pe care îl jucam în afara țării după ceva vreme și nu era nimeni să mă susțină. Mai trecusem prin această experiență stranie şi uşor neplăcută, cunoșteam sentimentul de singurătate, dar de data aceasta îl simțeam mai accentuat.

N-au fost două turnee foarte proaste, dar nicidecum bune: am câştigat câte un meci (la al doilea, am jucat în calificări).
Pe cel de la primul turneu cu o jucătoare din Australia l-am pierdut după o serie de adversităţi pe care nu le-am depășit până la capăt: meciul din primul tur începuse cu 4 ore întârziere din cauza ploii, apoi a fost mutat pe un alt teren față de cel programat inițial, a fost întrerupt la scorul de 6-6 din cauza întunericului și a fost continuat a doua zi dimineață. După ce, într-un târziu, l-am câștigat, pe următorul l-am început după o oră jumătate de pauză.
Ulterior, jucătoarea care m-a învins avea să ajungă peste trei săptămâni în semifinalele WTA 125 Cali, unde a pierdut la Irina Begu.

M-am redresat imediat și a doua zi am plecat către Padova, unde urma să joc pentru echipa mea de suflet, în prima ligă din Italia, A1. Meciul urma să se desfășoare pe o suprafață de joc dificilă pentru mine, hardcourt indoor, dar de la primul antrenament, am simțit că sunt în apele mele, mai puternică față de înainte. Poate şi pentru că eram alături de coechipiere, de antrenori, în atmosfera emulativă a meciurilor pe echipe.

Şi această stare psihică bună m-a ajutat să ajung la un punct de a obține cea mai preţioasă victorie – în funcţie de locul adversarei – pe această suprafaţă.

Dar, din nou nu am reuşit să trec peste adversitatea – pe care în ultima vreme mi-am creat-o singură –  aceea de a nu lua cele mai bune decizii atunci când conduc jucătoare mai bine clasate şi în special de a nu converti punctele esenţiale. Astfel, am ratat o minge de meci. Probabil că la acest capitol am cel mai mult de lucru. M-am regrupat din nou pentru partida de dublu, pe care am câștigat-o cu 7-6 7-6.

Oricum, ţin să felicit echipa TC Padova, de la jucătoare la antrenori și sponsori, pe managerul Umberto Bressan și președintele Alberto Bressan pentru rezultatul istoric pe care l-au obținut în acest an, calificarea în primele patru echipe din campionatul Italiei.

A urmat o perioadă de pregătire de trei săptămâni alături de echipa mea. Am lucrat pe mai multe planuri: fizic, tehnico-tactic, mental, cărora le-am adăugat partea de refacere, căreia îi acord multă importanţă în ultima vreme [videoclipuri la sfâşitul articolului].

În ultima din cele trei săptămâni am fost bucuroasă să pun umărul la pregătirea echipei de Billie Jean King Cup, pentru că am fost invitată să mă antrenez cu Monica Niculescu și Gabriela Ruse, la dublu. Mi-au fost utile antrenamentele cu valoroasele mele colege, pentru că mi-am mai îmbunătăţit jocul la fileu.

După încheierea sezonului, tot împreună cu ele, am mai bifat un episod din capitolul „Prietenia dintre jucătoare” căci am fost împreună cu ele la concertul DJ-ului norvegian Kygo, care s-a desfăşurat la Amsterdam.

Dar să revin în timp: după Sardinia şi săptămânile de pregătire de acasă am decis să mai joc două turnee W15 în Heraklion. Aici am făcut un sfert şi o semifinală. Puţin, ţinând cont de categoriile turneelor și obiectivele pe care mi le propusesem.

Din nou m-am lovit de câteva adversităţi:

  • culoar dificil pe tablou: am pierdut în faţa a două jucătoare ale gazdelor, aflate în formă excelentă
  • o problemă personală, pentru că oameni suntem şi noi, jucătorii şi, din păcate, relaţiile personale au deseori de suferit. Această problemă a fost una dintre cauzele înfrângerii de la primul turneu, unde am fost întoarsă de Sapfo Sakkelaridi în primul set.

Vreau să fie foarte clar – cei care au urmărit blogul de la început şi deja mă cunosc ştiu că aşa e – nu caut scuze, ci vreau doar să vă prezint peste ce trebuie să trecem pentru a performa. Depinde de fiecare cum reuşeşte aceasta. Vorba lui Coco Gauff, care spunea că sunt perioade în care lucrurile nu merg așa cum ți-ai dori, iar atunci trebuie să rămâi concentrat și să crezi în tine chiar dacă ţi se pare imposibil.

Oricum, sunt mulţumită la acest sfârşit de an, ţinând cont că la începutul sezonului am revenit cu greutate după accidentări. Am legat câteva rezultate bune şi, mai ales, tenisul meu este superior celui de dinaintea pauzelor forţate din 2023. 

Dar sezonul nu s-a încheiat pentru mine: acum scriu din Suedia, unde voi juca în campionatul pe echipe, pentru a-mi putea susține financiar începutul sezonului 2025.

Despre importanţa refacerii şi a timpului liber în tenis

De către
Oana Simion
-
0

Încheiam ultimul articol al „Cronicilor de pe teren” spunându-vă că urma să joc o serie de trei turnee: ITF W35 Cluj şi Brașov și W50 Slobozia. Am încheiat această serie cu un palmares victorii-înfrângeri 6-3, după ce la Cluj şi Slobozia am trecut de calificări, iar la Braşov şi Slobozia am ajuns în turul 2 pe tabloul principal.
Au fost şi bune şi mai puţin bune pentru mine la aceste turnee, dar calitatea tenisului meu a fost fără doar şi poate în creştere, o exprimare pe teren a încrederii sporite pe care o am.

Dar s-a adăugat şi un al patrulea turneu, pentru că am participat şi la WTA 125 „Țiriac Trophy” București unde am fost invitată pe tabloul calificărilor. Îmi doream mult să particip la acest turneu, deoarece este cel mai mare care se desfășoară la Centrul Naţional de Tenis, acolo unde mă antrenez, și simțeam că ar fi fost o încununare a muncii pe care am depus-o toată vara și a rezultatelor din circuitul „Țiriac Foundation Trophy”.

Wild card-urile au fost acordate în conformitate cu clasamentul întocmit pe baza rezultatelor obţinute în acest circuit, în care am ocupat al 4-lea loc – titlul de la Bucureşti a contribuit semnificativ la această poziţionare – după ce am participat la 9 din cele 14 (!) turnee organizate la noi. De altfel, încheiam articolul trecut subliniind această situaţie îmbucurătoare.

Doresc să-i mulţumesc şi aici lui Cosmin Hodor, directorul turneului WTA Challenger, pentru transparenţa cu care a gestionat acest subiect (al invitaţiilor) şi pentru atitudinea prietenoasă faţă de jucători.

La WTA 125 Bucureşti – Credit Foto: emil_sebastian_popescu_esp – şi WTA 50 Slobozia, Credit Foto: naparis.trophy

M-am bucurat mult de meciul pe care l-am jucat pe terenul central, atmosfera a fost superbă şi am avut parte de multă susținere din partea publicului. Aşa cum menționam în alt articol, sportivii joacă și pentru spectatori, se încarcă cu energia lor, iar sentimentul de a juca acasă este unic. Am fost aproape de a câștiga primul set și am jucat de la egal la egal cu favorita 2 a calificărilor – Charaeva (250 WTA) – dar diferența s-a făcut la câteva decizii luate mai bine de ea. Am încercat să păstrez nivelul şi în setul al doilea, dar oboseala mentală și fizică acumulată de-a lungul anului și după o vară încărcată și-a spus cuvântul. La fel cum se întâmplase cu câteva zile înainte, la turneul W50 de la Slobozia, unde am reușit cel mai bun rezultat al meu la această categorie de turnee – optimi de finală – înainte de a fi oprită de Fita Boluda (275).

Nu uit să-i adresez şi aici calde felicitări prietenei mele Miriam Bulgaru pentru titlul obţinut la WTA 125 Bucureşti!

Sunt mândră de nivelul tenisului pe care l-am atins şi care-mi permite să mă bat de la egal cu jucătoare de top 300, după meciuri intense.

Acum știu la ce capitole trebuie să lucrez şi ce anume să îmbunătățesc împreună cu antrenorul meu – William Birău – şi cu preparatorul meu fizic, Mihai Anghel.

 

Îmi propusesem să plec într-o vacanță pentru că și aceste zile libere au rolul lor important în refacere. Am învățat de-a lungul carierei că trebuie să evit o suprasolicitare psihică, urmată pe termen scurt de un colaps fizic. De prea multe ori nu mi-am permis să iau aceste pauze, pentru că mă simțeam vinovată și îmi doream să mă antrenez și mai mult, să fac și mai multe. Dar mi-am dat seama că aceasta este – paradoxal – o gândire negativă care nu duce la progres, atunci când nu este gestionată corect.

Jucători precum Jack Draper – proaspăt semifinalist la US Open – spun că va fi din ce în ce mai greu pentru cei din generația lui să atingă longevitatea. El consideră că este un calendar provocator din punct de vedere mental și fizic, iar jucătorii nu au timp de odihnă. Iar pentru el și echipa lui este important să nu se accidenteze, să aibă grijă de corpul şi mintea lui.

Patrick Mouratoglou spune despre Carlos Alcaraz că trebuie să-și prioritizeze în calendarul său destulă odihnă a psihicului, deoarece este un jucător emoțional şi acest lucru va avea un rol important în viitorul său. Iar jucătorul spaniol confirma la rândul lui că programul din circuitul ATP este dificil și că mulți jucători buni ratează turnee din cauza accidentărilor suferite, care au fost provocate de duritatea circuitului.

Revenind la vacanța mea, am plecat la Durres, în Albania, împreună cu cea mai bună prietenă a mea, doar cu gândul de a ne relaxa. Ne-am rezervat un apartament frumos, cu vedere la mare și terasă ca să ne putem bucura de sunetul mării în timp ce ne beam cafeaua, adică să ne bucurăm de micile plăceri ale vieții. Am avut noroc de vreme cu soare în septembrie, așa că în primele zile am fost la plajă. Nisipul fin și marea caldă, dar și o carte bună au completat tabloul unor zile de vacanță perfecte. Bineînțeles, ședințele foto nu au lipsit [extrase, mai sus]. Un alt lucru de care mă bucur este să mă aranjez și să mă îmbrac în haine diferite de cele sport în puţinele momente libere pe care le am. În următoarele zile, ne-am hotărât să vizităm această ţară despre care ştiam prea puţin şi pe care din ce în ce mai mulţi români o descoperă cu plăcere. Așa că am ales câteva castele, mânăstiri şi biserici aflate în apropiere: la Berat, în Prezë şi Krujë. Locuri care merită vizitate pentru istorie, dar și pentru peisaje. Un singur dezavantaj ar fi drumul către ele care este mai aventuros, dar cine nu-și dorește să aibă parte de puțină adrenalină în vacanță? Mai ales că mi-am perfecţionat şi abilităţile de şofer.

Dar după câteva zile de relaxare, este nevoie de cel puțin două săptămâni de antrenament, așa că am început din nou munca atât pe terenul de tenis, cât și în sala de forță, adăugând și câteva sesiuni de înot printre antrenamente. Nu uit nici de refacere, pentru că vă spuneam că am învățat să dau mai mare importanță acestei laturi a carierei mele, după accidentările pe care le-am suferit.

Și am mai învățat că trebuie să existe un echilibru între săptămânile de pregătire și cele de competiție chiar dacă presiunea de a juca cât mai multe turnee pentru a obține cât mai multe puncte într-un interval scurt, este mare.

Astfel, prefer să îmi organizez cât mai bine programul și să țin cont de toate aceste detalii: performanţă, dar și confort psihic și fizic.

Ne vom reîntâlni după o nouă serie de turnee pe care o voi începe săptămâna viitoare.

Încă ştiu cum se face: pentru a 10-a oară campioană la simplu!

De către
Oana Simion
-
4

Încep această nouă poveste a Cronicilor de pe teren, întorcându-mă în timp şi spaţiu: 21 iulie, aeroportul din Hamburg.

Urmează să zbor către casă şi peste încă o zi mă voi îmbarca în alt avion, de data aceasta către Satu Mare. Mi-am dorit neapărat câteva ore petrecute acasă, care sunt binevenite pentru că doar acolo mă reîncarc cu energie mentală.

La Pinneberg (lângă Hamburg) am jucat un turneu în circuitul naţional german, cu premii în bani, unde am ajuns în semifinale. Un mic progres față de turneul de dinainte (Oberkirch) din același circuit, unde jucasem sferturi de finală, pierzând al doilea meci din ziua respectivă. La aceste turnee se joacă câte două meciuri pe zi, un antrenament foarte bun pentru forma fizică a jucătorului.
Şi la acest capitol am progresat, pentru că la Pinneberg am câştigat două meciuri în aceeaşi zi.

Acesta este rezultatul unor şedinţe de pregătire din ce în ce mai intense cu Will Birău, noul meu antrenor, despre care v-am vorbit şi în articolul trecut.

Între Will şi trofeul de campioană

În ultimele două luni am progresat de la antrenamente de o oră şi jumătate pe zi – care mă oboseau – până la trei ore legate, şi încă la o intensitate ridicată. 

Să nu se înţeleagă că până atunci am mai tras pe dreapta. Doar că antrenându-mă zi de zi cu un fost jucător, care-şi clădeşte acum o carieră de antrenor, bazându-se şi pe experienţa acumulată în calitate de sparring-partner al echipei de Billie Jean King Cup a României, mi-a revenit încrederea deplină în forţele mele  fizice, dar şi tehnice – acurateţea loviturilor – pe care o pierdusem după accidentările succesive. Cu alte cuvinte, mi-a dispărut teama pe care o aveam de o nouă accidentare.

Iar răbdarea – care, recunosc, nu este punctul meu forte – cu care am parcurs acest program draconic avea să fie răsplătită pe deplin, pentru că atunci când scriam rândurile de mai sus de pe aeroportul din Hamburg şi aveam în plan trei turnee ITF W15 în săptămâni consecutive – Satu Mare, Braşov, Bucureşti – nu mă gândeam că articolul acesta îl voi scrie din postura de campioană la simplu a celui din Capitală.

Şi asta, după ce la Satu Mare jucasem finala, iar la Bucureşti am câştigat opt meciuri, din cauza clasamentului, care m-a trimis în calificări.   

Speranța era acolo și, de asemenea, convingerea că va veni și un titlu la simplu după o așteptare de cinci ani. Adică, era doar la mine – atunci când scriam despre un „nou început” – şi la cei câţiva care au crezut în mine. Şi nici măcar la toţi. Un prieten loial care mă ajută de multă vreme, mi-a mărturisit (pe jumătate în glumă, desigur) după ce am devenit campioană, că atunci când îi spuneam că sunt sigură că voi câştiga încă cel puţin un titlu la simplu, s-a gândit în sinea lui: „asta e deluzională!”.

Cine mai credea că voi rezista fizic la patru turnee în săptămâni consecutive? Că în această lună voi juca 19 meciuri, dintre care voi câştiga 16?

Ca să nu mai vorbim că valoarea sentimentală a acestui titlu – primul după 5 ani, la simplu – este enormă şi din alt punct de vedere. Este primul pe care îl câştig acasă la simplu. Şi când spun acasă este practic la propriu pentru că locuiesc la câteva minute de mers pe jos de Centrul Naţional de Tenis.

Aşa ceva n-am cum să uit vreodată.

Campioană la ITF W15 Bucureşti, 11 august 2024
La sfârşitul articolului, videoclip cu interviul de la festivitatea de premiere

Povestea, pe scurt, a celor trei turnee ar fi următoarea:

La Satu Mare am fost plăcut impresionată de clubul unde s-a desfășurat turneul: 8 terenuri de zgură și un restaurant unde te puteai relaxa și reface. Iar oamenii de acolo, primitori şi prietenoşi.

Am început turneul cu un meci solid împotriva Ștefaniei Bojică. Deja mă simțeam bine și cu mai multă încredere pe teren. Dar urma cel cu Giulia Safina Popa, în vârstă de doar 14 ani, dar care are cu certitudine un viitor frumos în circuitul principal. Asta scriam şi în ultimul articol, dar acum am simţit-o pe pielea mea: mi-au trebuit peste trei ore şi să revin de la 0-1 la seturi ca să trec de ea.

Cu alte două meciuri bune câştigate în câte două seturi am completat drumul către finală. Era prima la simplu în circuitul oficial după aproape doi ani. Dar adversară mi-a fost Patricia Țig, care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Am pierdut, dar n-am fost amărâtă pentru că:

  • am reuşit un al doilea set strâns 5-7 – dătător de speranţe (n-aveam încă idee despre continuarea rivalităţii cu ea pe termen scurt)
  • meciul a fost televizat – pe TVR Cluj – aşadar, o vizibilitate media de care mă bucur mai rar
  • publicul a fost numeros, ceea ce pentru noi, cei din ITF, este un sentiment unic, adică nu jucăm live doar pentru noi.

A urmat întoarcerea acasă, un drum lung cu mașina de nouă ore. Am înfruntat răul de mașină, din cauza căruia, în general, prefer să iau avionul. Dar am câştigat timp datorită amabilităţii domnului supervizor, care s-a oferit să mă ia alături de dânsul şi de arbitra finalei.

Nu am avut prea mult timp de odihnă pentru că a doua zi urma plecarea către următorul turneu și noua destinație: Brașov. În cele câteva ore petrecute acasă mi-am făcut timp și pentru o vizită la cabinetul fizioterapeuților mei – Osteo Performance, cărora nu voi conteni să le mulţumesc – pentru a potoli, ca de obicei, micile dureri.

Chiar înainte să plec către Brașov, am aflat că dacă voi trece de primul tur, în optimi o voi avea din nou ca adversară pe Patricia. Eram pregătită pentru o nouă confruntare, iar condițiile de la Brașov speram să mă avantajeze. Îmi doream să încep mai bine acest al doilea meci. Şi am început prin a-mi respecta planul: am condus cu 2-0, apoi cu 3-2, jucam bine, dar o mică greșeală m-a dat peste cap, iar atât experimentata şi valoroasa Patricia a profitat. Sensul partidei s-a inversat și am pierdut din nou.

Eram puțin dezamăgită și am încercat pe cât de mult posibil să-mi analizez jocul, dar și pe al ei, pentru că Patricia începuse să mă obsedeze. Chiar n-oi fi capabilă să-i iau măcar un set?

Am continuat la dublu alături de Irina Anghel până în semifinale.

Nici după acest turneu nu am avut timp de relaxare pentru că duminică începeam calificările turneului de acasă, de la Centrul Național. Eram  dezamăgită, că trebuia să trec de  cele trei tururi de calificări, dar știam că nivelul jocului îmi crescuse și avea să-mi fie mai ușor.
Voiam să tratez săptămâna aceasta de turneu cu mai multă bucurie și să profit de prezența antrenorului. Eram în starea aceea de „pilot automat”, jucam fiecare meci negândindu-mă mai mult decât la planul de joc. Mi-am propus să-mi valorific cât mai bine experienţa şi să profit de prezenţa antrenorului meu la turneu.

În timpul liber, mă bucuram de vizita „familiei mele” din Florida – despre care vă povesteam mai demult – care a venit să mă vadă acasă, dar și să cunoască țară și cultura noastră, de care au fost plăcut impresionaţi.

Așa ajungeam în sferturile de finală unde o întâlneam… pentru a treia oară pe Patricia Ţig! Eram ferm convinsă că dacă nu îmi ridicam nivelul şi nu adopt un plan de joc inteligent ea va deveni o „bestia nera” pentru mine. Atitudinea mea trebuie să fie alta, adică una dominată de încredere, nu de dubii.

Am intrat pe teren determinată, îmi tot repetam „mor aici, dar nu renunţ”.

Dar pierdeam din nou primul set, deşi simțeam că nu joc rău. În pauza dintre seturi am bifat o repriză bună de plâns la vestiar, care mi-a alungat sentimentul de neputinţă. Aşadar, un plâns bun la momentul oportun poate avea efecte benefice.

Pentru că în al doilea am reuşit să revin de la 0-2 cu ajutorul încurajărilor lui Will Birău și chiar să-l câștig 7-5, pentru ca în decisiv să revin a doua oară în meci de la 1-3 și să mă impun cu 6-3.

A fost una dintre cele mai importante victorii din cariera mea, mai ales ţinând cont de perioada grea prin care am trecut.

Doar că nu sosise încă clipa bucuriei depline. Au mai urmat două meciuri destul de grele, deşi primul set al meciului cu Patricia a fost singurul pe care l-am pierdut la acest turneu. Finala a fost una încărcată de emoţii, pentru că, firesc, în subconştient aveam teama că mă voi îneca la mal. Dar am reușit să trec peste fiecare moment dificil și să câștig al 10-lea titlu ITF [la sfârşitul articolului, statistica întocmită de un prieten1.

Un trofeu prețios pe care l-am sărbătorit acasă, o situaţie specială de care jucătorii nu prea au parte.

În această ultimă lună şi clasamentul meu s-a mai înviorat, pentru că am urcat de pe 971, pe 719 WTA (lunea viitoare, deci estimat).

A urmat a doua zi, o vizită la domnul doctor Alin Pandea – îngerul păzitor al problemelor mele fizice – pentru o nouă infiltraţie la genunchi. Am învățat în ultima vreme că este mai bine să tratez imediat durerile pentru a o lua înaintea accidentărilor. Au urmat două zile de repaus forţat – deci, odihnă – şi alte trei de pregătire.

Închei articolul la Cluj, unde încep o altă serie de trei turnee în săptâmâni consecutive, celelalte două fiind Brașov și Slobozia; primele două de categoria W35, ultimul, W50.

*

Când este de criticat, criticăm, dar să nu uităm să şi lăudăm atunci când lucrurile se îmbunătăţesc: să remarcăm numărul sensibil mai mare de turnee ITF (şi la masculin, la fel), care se dispută la noi, o mană cerească pentru jucătorii români.

*

Oana a câştigat săptămâna trecută la ITF W15 Bucureşti, al 44-lea titlu al carierei în circuitul oficial, după 78 de finale disputate.
La simplu a jucat în 23 de finale, palmares 10-13, iar la dublu, 55, palmares 34-21.

Cele 10 titluri la simplu au fost toate de categoria W15 (fostă 10k), toate la turnee disputate pe zgură, primul la Iaşi, iulie 2014, penultimul la Cairo, septembrie 2019.
Celelalte, în 2016 – 1; 2017 – 2; 2018-1; 2019-4.

123...5Pagina 1 din 5