Enter your search query...

My Passion, Your Inspiration

Acasă Blog

Despre adversităţile pe care le are de înfruntat jucătorul de tenis. Studiu de caz

De către
Oana Simion
-
0

De la precedenta „Cronică de pe teren” am mai jucat cinci turnee: Campionatele Naţionale Individuale  şi alte patru în circuitul ITF.

O serie de turnee în care m-am lovit de diferite situații complicate pe care le putem numi adversități –  termen care se folosește din ce în ce mai mult în psihologia sportivă. Peste unele am trecut cu bine, peste altele nu, după cum vă voi povesti în continuare.

N-am ezitat nicio clipă atunci când am acceptat să joc la Campionatele Naţionale, pentru că în ultima vreme am sesizat că FRT este mult mai implicată şi eficientă în ce priveşte tenisul de la noi, aşa că am simţit la rândul meu o responsabilitate sporită, în calitatea mea de componentă a acestui sistem. Pe de alta, nu aveam în palmares vreun titlu naţional la senioare şi momentul părea prielnic pentru a încerca să-l obţin.

Am intrat în turneu cu încrederea dată de cele două săptămâni intense de pregătire şi cu dorinţa de a pune în practică, la meciuri oficiale, cele câteva îmbunătățiri ale jocului meu la care lucrasem împreună cu antrenorul Will Birău.

În prima partidă mi-a fost mai greu, deoarece îmbunătățirile pe care le făcusem nu-mi intraseră automat în sistemul de joc, adică nu le executăm încă natural. O adversitate peste care am trecut cu multă concentrare și încurajându-mă. La următoarele meciuri automatismele s-au concretizat, deja se sedimentase mai bine informația în subconștient. Îmbunătățirile sau schimbările în tehnica unui jucător de tenis iau timp pentru că trebuie puse în aplicare întâi la antrenamente, prin teme la coș, teme cu raliuri și mai apoi teme pe puncte, urmând ca apoi să le execuţi aidoma și în meciurile oficiale.

Am ajuns în finală. Mă așteptam ca ziua respectivă să fie una grea, deoarece se anunțase ploaie. Şi așa a și fost. Meciul nu numai că s-a amânat cu 6 ore, dar i s-a schimbat și locația, mutându-se de la Slobozia la București, mai mult, din outdoor în indoor. Am reușit să mă adaptez la aceste schimbări, iar după un meci echilibrat, am devenit campioană națională de simplu. Peste câteva ore, deveneam și campioană națională la dublu mixt, alături de tânărul Alexandru Coman, terminând ziua –  la ora 23.00 – cu două titluri.
O nouă situație neașteptată, dar la care am reacționat bine și peste care am trecut cu încrederea dată de victorii. Pentru că oricât de mult ţi-ai pregăti şi exersa psihicul, cea mai bună psihoterapie este meciul câştigat.

Faptul că nu a fost cel mai tare tablou nu mi-a răpit nimic din bucuria primelor titluri de Campioană Naţională la 28 de ani.

Acestea au fost şi ultimele meciuri jucate pentru clubul Sportsin Arad. Imediat după Naţionale m-am transferat la Clubul Sportiv Municipal Timişoara, de unde s-a lansat în tenisul mare Anca Todoni şi unde activează Paul Tetileanu, care nu va rămâne cunoscut  doar ca primul ei antrenor, pentru că mai pregăteşte şi alte surprize pentru viitorul apropiat. De asemenea, el este un excelent teoretician, cartea pe care a publicat-o acum doi ani stând mărturie pentru aceasta. De aceea am fost onorată de oferta dânşilor şi am acceptat-o imediat.

Dacă peste adversităţile pe care le-am menţionat mai sus am trecut, de mare ajutor fiind faptul că am jucat acasă, la următoarele turnee n-am reuşit decât parţial.

Imediat ce am încheiat finalele la Campionatele Naţionale, am decis să plec a doua zi la două turnee legate de W35 în Sardinia pentru că la primul intrasem direct pe tabloul principal.
Luni am plecat la drum singură, un drum de 12 ore, iar luni noaptea eram deja în altă locație.

Am intrat pe teren cu un sentiment ciudat. Era primul turneu pe care îl jucam în afara țării după ceva vreme și nu era nimeni să mă susțină. Mai trecusem prin această experiență stranie şi uşor neplăcută, cunoșteam sentimentul de singurătate, dar de data aceasta îl simțeam mai accentuat.

N-au fost două turnee foarte proaste, dar nicidecum bune: am câştigat câte un meci (la al doilea, am jucat în calificări).
Pe cel de la primul turneu cu o jucătoare din Australia l-am pierdut după o serie de adversităţi pe care nu le-am depășit până la capăt: meciul din primul tur începuse cu 4 ore întârziere din cauza ploii, apoi a fost mutat pe un alt teren față de cel programat inițial, a fost întrerupt la scorul de 6-6 din cauza întunericului și a fost continuat a doua zi dimineață. După ce, într-un târziu, l-am câștigat, pe următorul l-am început după o oră jumătate de pauză.
Ulterior, jucătoarea care m-a învins avea să ajungă peste trei săptămâni în semifinalele WTA 125 Cali, unde a pierdut la Irina Begu.

M-am redresat imediat și a doua zi am plecat către Padova, unde urma să joc pentru echipa mea de suflet, în prima ligă din Italia, A1. Meciul urma să se desfășoare pe o suprafață de joc dificilă pentru mine, hardcourt indoor, dar de la primul antrenament, am simțit că sunt în apele mele, mai puternică față de înainte. Poate şi pentru că eram alături de coechipiere, de antrenori, în atmosfera emulativă a meciurilor pe echipe.

Şi această stare psihică bună m-a ajutat să ajung la un punct de a obține cea mai preţioasă victorie – în funcţie de locul adversarei – pe această suprafaţă.

Dar, din nou nu am reuşit să trec peste adversitatea – pe care în ultima vreme mi-am creat-o singură –  aceea de a nu lua cele mai bune decizii atunci când conduc jucătoare mai bine clasate şi în special de a nu converti punctele esenţiale. Astfel, am ratat o minge de meci. Probabil că la acest capitol am cel mai mult de lucru. M-am regrupat din nou pentru partida de dublu, pe care am câștigat-o cu 7-6 7-6.

Oricum, ţin să felicit echipa TC Padova, de la jucătoare la antrenori și sponsori, pe managerul Umberto Bressan și președintele Alberto Bressan pentru rezultatul istoric pe care l-au obținut în acest an, calificarea în primele patru echipe din campionatul Italiei.

A urmat o perioadă de pregătire de trei săptămâni alături de echipa mea. Am lucrat pe mai multe planuri: fizic, tehnico-tactic, mental, cărora le-am adăugat partea de refacere, căreia îi acord multă importanţă în ultima vreme [videoclipuri la sfâşitul articolului].

În ultima din cele trei săptămâni am fost bucuroasă să pun umărul la pregătirea echipei de Billie Jean King Cup, pentru că am fost invitată să mă antrenez cu Monica Niculescu și Gabriela Ruse, la dublu. Mi-au fost utile antrenamentele cu valoroasele mele colege, pentru că mi-am mai îmbunătăţit jocul la fileu.

După încheierea sezonului, tot împreună cu ele, am mai bifat un episod din capitolul „Prietenia dintre jucătoare” căci am fost împreună cu ele la concertul DJ-ului norvegian Kygo, care s-a desfăşurat la Amsterdam.

Dar să revin în timp: după Sardinia şi săptămânile de pregătire de acasă am decis să mai joc două turnee W15 în Heraklion. Aici am făcut un sfert şi o semifinală. Puţin, ţinând cont de categoriile turneelor și obiectivele pe care mi le propusesem.

Din nou m-am lovit de câteva adversităţi:

  • culoar dificil pe tablou: am pierdut în faţa a două jucătoare ale gazdelor, aflate în formă excelentă
  • o problemă personală, pentru că oameni suntem şi noi, jucătorii şi, din păcate, relaţiile personale au deseori de suferit. Această problemă a fost una dintre cauzele înfrângerii de la primul turneu, unde am fost întoarsă de Sapfo Sakkelaridi în primul set.

Vreau să fie foarte clar – cei care au urmărit blogul de la început şi deja mă cunosc ştiu că aşa e – nu caut scuze, ci vreau doar să vă prezint peste ce trebuie să trecem pentru a performa. Depinde de fiecare cum reuşeşte aceasta. Vorba lui Coco Gauff, care spunea că sunt perioade în care lucrurile nu merg așa cum ți-ai dori, iar atunci trebuie să rămâi concentrat și să crezi în tine chiar dacă ţi se pare imposibil.

Oricum, sunt mulţumită la acest sfârşit de an, ţinând cont că la începutul sezonului am revenit cu greutate după accidentări. Am legat câteva rezultate bune şi, mai ales, tenisul meu este superior celui de dinaintea pauzelor forţate din 2023. 

Dar sezonul nu s-a încheiat pentru mine: acum scriu din Suedia, unde voi juca în campionatul pe echipe, pentru a-mi putea susține financiar începutul sezonului 2025.

Despre importanţa refacerii şi a timpului liber în tenis

De către
Oana Simion
-
0

Încheiam ultimul articol al „Cronicilor de pe teren” spunându-vă că urma să joc o serie de trei turnee: ITF W35 Cluj şi Brașov și W50 Slobozia. Am încheiat această serie cu un palmares victorii-înfrângeri 6-3, după ce la Cluj şi Slobozia am trecut de calificări, iar la Braşov şi Slobozia am ajuns în turul 2 pe tabloul principal.
Au fost şi bune şi mai puţin bune pentru mine la aceste turnee, dar calitatea tenisului meu a fost fără doar şi poate în creştere, o exprimare pe teren a încrederii sporite pe care o am.

Dar s-a adăugat şi un al patrulea turneu, pentru că am participat şi la WTA 125 „Țiriac Trophy” București unde am fost invitată pe tabloul calificărilor. Îmi doream mult să particip la acest turneu, deoarece este cel mai mare care se desfășoară la Centrul Naţional de Tenis, acolo unde mă antrenez, și simțeam că ar fi fost o încununare a muncii pe care am depus-o toată vara și a rezultatelor din circuitul „Țiriac Foundation Trophy”.

Wild card-urile au fost acordate în conformitate cu clasamentul întocmit pe baza rezultatelor obţinute în acest circuit, în care am ocupat al 4-lea loc – titlul de la Bucureşti a contribuit semnificativ la această poziţionare – după ce am participat la 9 din cele 14 (!) turnee organizate la noi. De altfel, încheiam articolul trecut subliniind această situaţie îmbucurătoare.

Doresc să-i mulţumesc şi aici lui Cosmin Hodor, directorul turneului WTA Challenger, pentru transparenţa cu care a gestionat acest subiect (al invitaţiilor) şi pentru atitudinea prietenoasă faţă de jucători.

La WTA 125 Bucureşti – Credit Foto: emil_sebastian_popescu_esp – şi WTA 50 Slobozia, Credit Foto: naparis.trophy

M-am bucurat mult de meciul pe care l-am jucat pe terenul central, atmosfera a fost superbă şi am avut parte de multă susținere din partea publicului. Aşa cum menționam în alt articol, sportivii joacă și pentru spectatori, se încarcă cu energia lor, iar sentimentul de a juca acasă este unic. Am fost aproape de a câștiga primul set și am jucat de la egal la egal cu favorita 2 a calificărilor – Charaeva (250 WTA) – dar diferența s-a făcut la câteva decizii luate mai bine de ea. Am încercat să păstrez nivelul şi în setul al doilea, dar oboseala mentală și fizică acumulată de-a lungul anului și după o vară încărcată și-a spus cuvântul. La fel cum se întâmplase cu câteva zile înainte, la turneul W50 de la Slobozia, unde am reușit cel mai bun rezultat al meu la această categorie de turnee – optimi de finală – înainte de a fi oprită de Fita Boluda (275).

Nu uit să-i adresez şi aici calde felicitări prietenei mele Miriam Bulgaru pentru titlul obţinut la WTA 125 Bucureşti!

Sunt mândră de nivelul tenisului pe care l-am atins şi care-mi permite să mă bat de la egal cu jucătoare de top 300, după meciuri intense.

Acum știu la ce capitole trebuie să lucrez şi ce anume să îmbunătățesc împreună cu antrenorul meu – William Birău – şi cu preparatorul meu fizic, Mihai Anghel.

 

Îmi propusesem să plec într-o vacanță pentru că și aceste zile libere au rolul lor important în refacere. Am învățat de-a lungul carierei că trebuie să evit o suprasolicitare psihică, urmată pe termen scurt de un colaps fizic. De prea multe ori nu mi-am permis să iau aceste pauze, pentru că mă simțeam vinovată și îmi doream să mă antrenez și mai mult, să fac și mai multe. Dar mi-am dat seama că aceasta este – paradoxal – o gândire negativă care nu duce la progres, atunci când nu este gestionată corect.

Jucători precum Jack Draper – proaspăt semifinalist la US Open – spun că va fi din ce în ce mai greu pentru cei din generația lui să atingă longevitatea. El consideră că este un calendar provocator din punct de vedere mental și fizic, iar jucătorii nu au timp de odihnă. Iar pentru el și echipa lui este important să nu se accidenteze, să aibă grijă de corpul şi mintea lui.

Patrick Mouratoglou spune despre Carlos Alcaraz că trebuie să-și prioritizeze în calendarul său destulă odihnă a psihicului, deoarece este un jucător emoțional şi acest lucru va avea un rol important în viitorul său. Iar jucătorul spaniol confirma la rândul lui că programul din circuitul ATP este dificil și că mulți jucători buni ratează turnee din cauza accidentărilor suferite, care au fost provocate de duritatea circuitului.

Revenind la vacanța mea, am plecat la Durres, în Albania, împreună cu cea mai bună prietenă a mea, doar cu gândul de a ne relaxa. Ne-am rezervat un apartament frumos, cu vedere la mare și terasă ca să ne putem bucura de sunetul mării în timp ce ne beam cafeaua, adică să ne bucurăm de micile plăceri ale vieții. Am avut noroc de vreme cu soare în septembrie, așa că în primele zile am fost la plajă. Nisipul fin și marea caldă, dar și o carte bună au completat tabloul unor zile de vacanță perfecte. Bineînțeles, ședințele foto nu au lipsit [extrase, mai sus]. Un alt lucru de care mă bucur este să mă aranjez și să mă îmbrac în haine diferite de cele sport în puţinele momente libere pe care le am. În următoarele zile, ne-am hotărât să vizităm această ţară despre care ştiam prea puţin şi pe care din ce în ce mai mulţi români o descoperă cu plăcere. Așa că am ales câteva castele, mânăstiri şi biserici aflate în apropiere: la Berat, în Prezë şi Krujë. Locuri care merită vizitate pentru istorie, dar și pentru peisaje. Un singur dezavantaj ar fi drumul către ele care este mai aventuros, dar cine nu-și dorește să aibă parte de puțină adrenalină în vacanță? Mai ales că mi-am perfecţionat şi abilităţile de şofer.

Dar după câteva zile de relaxare, este nevoie de cel puțin două săptămâni de antrenament, așa că am început din nou munca atât pe terenul de tenis, cât și în sala de forță, adăugând și câteva sesiuni de înot printre antrenamente. Nu uit nici de refacere, pentru că vă spuneam că am învățat să dau mai mare importanță acestei laturi a carierei mele, după accidentările pe care le-am suferit.

Și am mai învățat că trebuie să existe un echilibru între săptămânile de pregătire și cele de competiție chiar dacă presiunea de a juca cât mai multe turnee pentru a obține cât mai multe puncte într-un interval scurt, este mare.

Astfel, prefer să îmi organizez cât mai bine programul și să țin cont de toate aceste detalii: performanţă, dar și confort psihic și fizic.

Ne vom reîntâlni după o nouă serie de turnee pe care o voi începe săptămâna viitoare.

Încă ştiu cum se face: pentru a 10-a oară campioană la simplu!

De către
Oana Simion
-
4

Încep această nouă poveste a Cronicilor de pe teren, întorcându-mă în timp şi spaţiu: 21 iulie, aeroportul din Hamburg.

Urmează să zbor către casă şi peste încă o zi mă voi îmbarca în alt avion, de data aceasta către Satu Mare. Mi-am dorit neapărat câteva ore petrecute acasă, care sunt binevenite pentru că doar acolo mă reîncarc cu energie mentală.

La Pinneberg (lângă Hamburg) am jucat un turneu în circuitul naţional german, cu premii în bani, unde am ajuns în semifinale. Un mic progres față de turneul de dinainte (Oberkirch) din același circuit, unde jucasem sferturi de finală, pierzând al doilea meci din ziua respectivă. La aceste turnee se joacă câte două meciuri pe zi, un antrenament foarte bun pentru forma fizică a jucătorului.
Şi la acest capitol am progresat, pentru că la Pinneberg am câştigat două meciuri în aceeaşi zi.

Acesta este rezultatul unor şedinţe de pregătire din ce în ce mai intense cu Will Birău, noul meu antrenor, despre care v-am vorbit şi în articolul trecut.

Între Will şi trofeul de campioană

În ultimele două luni am progresat de la antrenamente de o oră şi jumătate pe zi – care mă oboseau – până la trei ore legate, şi încă la o intensitate ridicată. 

Să nu se înţeleagă că până atunci am mai tras pe dreapta. Doar că antrenându-mă zi de zi cu un fost jucător, care-şi clădeşte acum o carieră de antrenor, bazându-se şi pe experienţa acumulată în calitate de sparring-partner al echipei de Billie Jean King Cup a României, mi-a revenit încrederea deplină în forţele mele  fizice, dar şi tehnice – acurateţea loviturilor – pe care o pierdusem după accidentările succesive. Cu alte cuvinte, mi-a dispărut teama pe care o aveam de o nouă accidentare.

Iar răbdarea – care, recunosc, nu este punctul meu forte – cu care am parcurs acest program draconic avea să fie răsplătită pe deplin, pentru că atunci când scriam rândurile de mai sus de pe aeroportul din Hamburg şi aveam în plan trei turnee ITF W15 în săptămâni consecutive – Satu Mare, Braşov, Bucureşti – nu mă gândeam că articolul acesta îl voi scrie din postura de campioană la simplu a celui din Capitală.

Şi asta, după ce la Satu Mare jucasem finala, iar la Bucureşti am câştigat opt meciuri, din cauza clasamentului, care m-a trimis în calificări.   

Speranța era acolo și, de asemenea, convingerea că va veni și un titlu la simplu după o așteptare de cinci ani. Adică, era doar la mine – atunci când scriam despre un „nou început” – şi la cei câţiva care au crezut în mine. Şi nici măcar la toţi. Un prieten loial care mă ajută de multă vreme, mi-a mărturisit (pe jumătate în glumă, desigur) după ce am devenit campioană, că atunci când îi spuneam că sunt sigură că voi câştiga încă cel puţin un titlu la simplu, s-a gândit în sinea lui: „asta e deluzională!”.

Cine mai credea că voi rezista fizic la patru turnee în săptămâni consecutive? Că în această lună voi juca 19 meciuri, dintre care voi câştiga 16?

Ca să nu mai vorbim că valoarea sentimentală a acestui titlu – primul după 5 ani, la simplu – este enormă şi din alt punct de vedere. Este primul pe care îl câştig acasă la simplu. Şi când spun acasă este practic la propriu pentru că locuiesc la câteva minute de mers pe jos de Centrul Naţional de Tenis.

Aşa ceva n-am cum să uit vreodată.

Campioană la ITF W15 Bucureşti, 11 august 2024
La sfârşitul articolului, videoclip cu interviul de la festivitatea de premiere

Povestea, pe scurt, a celor trei turnee ar fi următoarea:

La Satu Mare am fost plăcut impresionată de clubul unde s-a desfășurat turneul: 8 terenuri de zgură și un restaurant unde te puteai relaxa și reface. Iar oamenii de acolo, primitori şi prietenoşi.

Am început turneul cu un meci solid împotriva Ștefaniei Bojică. Deja mă simțeam bine și cu mai multă încredere pe teren. Dar urma cel cu Giulia Safina Popa, în vârstă de doar 14 ani, dar care are cu certitudine un viitor frumos în circuitul principal. Asta scriam şi în ultimul articol, dar acum am simţit-o pe pielea mea: mi-au trebuit peste trei ore şi să revin de la 0-1 la seturi ca să trec de ea.

Cu alte două meciuri bune câştigate în câte două seturi am completat drumul către finală. Era prima la simplu în circuitul oficial după aproape doi ani. Dar adversară mi-a fost Patricia Țig, care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Am pierdut, dar n-am fost amărâtă pentru că:

  • am reuşit un al doilea set strâns 5-7 – dătător de speranţe (n-aveam încă idee despre continuarea rivalităţii cu ea pe termen scurt)
  • meciul a fost televizat – pe TVR Cluj – aşadar, o vizibilitate media de care mă bucur mai rar
  • publicul a fost numeros, ceea ce pentru noi, cei din ITF, este un sentiment unic, adică nu jucăm live doar pentru noi.

A urmat întoarcerea acasă, un drum lung cu mașina de nouă ore. Am înfruntat răul de mașină, din cauza căruia, în general, prefer să iau avionul. Dar am câştigat timp datorită amabilităţii domnului supervizor, care s-a oferit să mă ia alături de dânsul şi de arbitra finalei.

Nu am avut prea mult timp de odihnă pentru că a doua zi urma plecarea către următorul turneu și noua destinație: Brașov. În cele câteva ore petrecute acasă mi-am făcut timp și pentru o vizită la cabinetul fizioterapeuților mei – Osteo Performance, cărora nu voi conteni să le mulţumesc – pentru a potoli, ca de obicei, micile dureri.

Chiar înainte să plec către Brașov, am aflat că dacă voi trece de primul tur, în optimi o voi avea din nou ca adversară pe Patricia. Eram pregătită pentru o nouă confruntare, iar condițiile de la Brașov speram să mă avantajeze. Îmi doream să încep mai bine acest al doilea meci. Şi am început prin a-mi respecta planul: am condus cu 2-0, apoi cu 3-2, jucam bine, dar o mică greșeală m-a dat peste cap, iar atât experimentata şi valoroasa Patricia a profitat. Sensul partidei s-a inversat și am pierdut din nou.

Eram puțin dezamăgită și am încercat pe cât de mult posibil să-mi analizez jocul, dar și pe al ei, pentru că Patricia începuse să mă obsedeze. Chiar n-oi fi capabilă să-i iau măcar un set?

Am continuat la dublu alături de Irina Anghel până în semifinale.

Nici după acest turneu nu am avut timp de relaxare pentru că duminică începeam calificările turneului de acasă, de la Centrul Național. Eram  dezamăgită, că trebuia să trec de  cele trei tururi de calificări, dar știam că nivelul jocului îmi crescuse și avea să-mi fie mai ușor.
Voiam să tratez săptămâna aceasta de turneu cu mai multă bucurie și să profit de prezența antrenorului. Eram în starea aceea de „pilot automat”, jucam fiecare meci negândindu-mă mai mult decât la planul de joc. Mi-am propus să-mi valorific cât mai bine experienţa şi să profit de prezenţa antrenorului meu la turneu.

În timpul liber, mă bucuram de vizita „familiei mele” din Florida – despre care vă povesteam mai demult – care a venit să mă vadă acasă, dar și să cunoască țară și cultura noastră, de care au fost plăcut impresionaţi.

Așa ajungeam în sferturile de finală unde o întâlneam… pentru a treia oară pe Patricia Ţig! Eram ferm convinsă că dacă nu îmi ridicam nivelul şi nu adopt un plan de joc inteligent ea va deveni o „bestia nera” pentru mine. Atitudinea mea trebuie să fie alta, adică una dominată de încredere, nu de dubii.

Am intrat pe teren determinată, îmi tot repetam „mor aici, dar nu renunţ”.

Dar pierdeam din nou primul set, deşi simțeam că nu joc rău. În pauza dintre seturi am bifat o repriză bună de plâns la vestiar, care mi-a alungat sentimentul de neputinţă. Aşadar, un plâns bun la momentul oportun poate avea efecte benefice.

Pentru că în al doilea am reuşit să revin de la 0-2 cu ajutorul încurajărilor lui Will Birău și chiar să-l câștig 7-5, pentru ca în decisiv să revin a doua oară în meci de la 1-3 și să mă impun cu 6-3.

A fost una dintre cele mai importante victorii din cariera mea, mai ales ţinând cont de perioada grea prin care am trecut.

Doar că nu sosise încă clipa bucuriei depline. Au mai urmat două meciuri destul de grele, deşi primul set al meciului cu Patricia a fost singurul pe care l-am pierdut la acest turneu. Finala a fost una încărcată de emoţii, pentru că, firesc, în subconştient aveam teama că mă voi îneca la mal. Dar am reușit să trec peste fiecare moment dificil și să câștig al 10-lea titlu ITF [la sfârşitul articolului, statistica întocmită de un prieten1.

Un trofeu prețios pe care l-am sărbătorit acasă, o situaţie specială de care jucătorii nu prea au parte.

În această ultimă lună şi clasamentul meu s-a mai înviorat, pentru că am urcat de pe 971, pe 719 WTA (lunea viitoare, deci estimat).

A urmat a doua zi, o vizită la domnul doctor Alin Pandea – îngerul păzitor al problemelor mele fizice – pentru o nouă infiltraţie la genunchi. Am învățat în ultima vreme că este mai bine să tratez imediat durerile pentru a o lua înaintea accidentărilor. Au urmat două zile de repaus forţat – deci, odihnă – şi alte trei de pregătire.

Închei articolul la Cluj, unde încep o altă serie de trei turnee în săptâmâni consecutive, celelalte două fiind Brașov și Slobozia; primele două de categoria W35, ultimul, W50.

*

Când este de criticat, criticăm, dar să nu uităm să şi lăudăm atunci când lucrurile se îmbunătăţesc: să remarcăm numărul sensibil mai mare de turnee ITF (şi la masculin, la fel), care se dispută la noi, o mană cerească pentru jucătorii români.

*

Oana a câştigat săptămâna trecută la ITF W15 Bucureşti, al 44-lea titlu al carierei în circuitul oficial, după 78 de finale disputate.
La simplu a jucat în 23 de finale, palmares 10-13, iar la dublu, 55, palmares 34-21.

Cele 10 titluri la simplu au fost toate de categoria W15 (fostă 10k), toate la turnee disputate pe zgură, primul la Iaşi, iulie 2014, penultimul la Cairo, septembrie 2019.
Celelalte, în 2016 – 1; 2017 – 2; 2018-1; 2019-4.

Despre sfaturile pe care le primeşti de-a lungul carierei, viitorul tenisului de la noi şi ce am mai făcut eu

De către
Oana Simion
-
0

Scriu din trenul Eindhoven – Amsterdam. Urmează să joc în calificările unui turneu ITF W35 la Amstelveen [noile categorii ale turneelor ITF, într-un articol de pe blogul meu].

Am intrat şi eu în cascada întârzierilor zborurilor şi am decolat cu trei ore mai târziu de pe aeroportul Otopeni. Dar cum ca jucător ai mereu parte de neprevăzut, nu-ţi poţi permite să te enervezi precum un turist care pierde nişte ore din concediu şi eşti obligat să vezi mereu partea bună a lucrurilor. Altfel nu ajungi într-o stare psihică bună la turneu. Aşa că am mai recuperat din somnul care-mi lipsea, mi-am mai pus la punct bucătăria birocratică şi, pur şi simplu, m-am relaxat, un lux pentru jucătorul profesionist.

Am mai găsit o parte bună în această situaţie: cum întârzierea a fost ceva mai lungă de trei ore am făcut imediat o cerere pentru despăgubire şi, cine ştie, poate peste câteva luni îmi voi putea recupera banii pentru biletul de avion. Şi, aşa cum ştiţi din povestirile mele, acesta ar fi un „cadou” binevenit.

În aceeaşi ordine de idei, pentru prima dată după multă vreme, stau binişor la capitolul financiar, de nu prea îmi vine nici mie să cred. Asta pentru că am jucat multe meciuri pe echipe în Germania și Franța. Mai precis, opt meciuri jucate în fiecare weekend în ultimele două luni.

În campionatele pe echipe ale Germaniei şi Franţei

În afara câştigurilor financiare, aceste întâlniri mi-au permis să călătoresc mult – cu microbuzul – prin ţările respective (sistemul campionatelor este similar cu cel de la fotbal, cu întâlniri acasă şi în deplasare). Cele trei întâlniri din Franța s-au desfășurat la Tremblay-en-France (o suburbie a Parisului), Bordeaux și „acasă”, la Clermont-de-l’Oise. Iar în Germania, am jucat în Ludwigshafen, München (tot „acasă”) și Bernhausen.

Am avut parte de meciuri bune, atmosferă frumoasă și colege simpatice, iar obiectivele cluburilor au fost atinse: în Franța am câștigat liga B și ne-am calificat în cea superioară. Iar cu TC Grün-Weiss Luitpoldpark München am terminat pe un binemeritat loc 2 în Bundesliga 2.

Acesta a fost motivul pentru care am lipsit puțin mai mult de pe blog, dar și din turneele ITF.

În circuitul oficial, după ITF W15 de la Bucureşti, despre care v-am povestit, am mai jucat doar într-un singur turneu (tot ITF W15, 17-23 iunie) – tot acasă, acum fără ghilimele, mai ales că locuiesc la vreo 10 minute de CNT – Centrul Naţional de Tenis, gazda turneului.

Aici am câştigat trei meciuri în calificări, am obţinut o victorie bună în primul tur la Ioana Zvonaru şi am pierdut în optimile de finală la prietena mea, Georgia Crăciun, care avea să câștige turneul.
„Prieten, prieten, dar tenisul e pe puncte”, ca să parafrazez un proverb mai vechi pentru că meciul a fost unul aprig şi m-am cam supărat pe mine, pentru că am ratat o revenire grozavă. De la 1-5 am făcut 6-5 şi am servit pentru primul set. L-am pierdut în tie-break. N-am renunţat la luptă şi în al doilea am avut 5-4, dar am pierdut, din nou, în prelungiri.
De-abia aştept să joc iarăşi cu Georgia. Deocamdată, după acel meci ne-am mai „întâlnit” doar la telefon.

Dar am trecut peste oboseala amplificată de canicula din aceste zile – ştiu, e cald pentru toţi, dar eu una sufăr cumplit la asemenea temperaturi – şi am revenit pe teren la dublu, alături de micuţa mea prietenă Ilinca Sagmar, pe care o cunoaşteţi deja de la turneul trecut. Acum am mai făcut un pas înainte pe tablou şi ne-am calificat în semifinale, aşa că mi-a mai trecut din supărarea de la simplu. Repet, faptul că o pot sprijini pe Ilinca la începutul carierei sale mă bucură enorm.

Toţi avem nevoie de sprijin şi nu doar la începutul carierei. Şi nu numai de sprijin financiar sau psihic, ci şi de sfaturi tehnice. Mulţi jucători îl refuză şi rău fac. În primul rând, pentru că atunci când cineva îţi dă un sfat înseamnă că ţine la tine – sau mai bine zis, ţine cu tine – şi în al doilea, pentru că de fiecare dată când primeşti îndrumări de la o persoană competentă ai ce culege util. Nu trebuie să fii de acord cu tot ce ţi se spune, dar întotdeauna păstrezi cel puţin câteva idei bune pe care le poţi pune în practică.
Şi cu cât mai devreme în carieră primeşti un asemenea ajutor, cu atât mai bine.

Oare câte greşeli – unele grave – am făcut înainte de a împlini 20 de ani? Destule!
Oare cum ar fi stat lucrurile acum dacă atunci aş fi fost în legătură cu oameni de tenis competenţi? Răspunsul este evident: lucrurile ar fi stat mai bine.

Acum, datele problemei s-au schimbat: la Bucureşti m-am simţit bine nu numai pentru că n-am fost singură – la meciurile mele au venit părinţii, prieteni – dar şi pentru că am avut conversaţii interesante cu antrenori sau persoane care activează în lumea tenisului.

Am fost măgulită că le pasă de mine şi am învăţat câteva lucruri interesante.

Toate acestea, pe lângă sprijinul pe care îl primesc de la William Birău – fostul jucător, pe care îl ştiţi şi de la întâlnirile de Billie Jean King Cup, unde a făcut parte din echipa tehnică – cu care m-am pregătit în ultimele două luni. Sunt foarte mulţumită de colaborarea noastră, sper că şi el.

Aşa că, un jucător care încă nu este în top 100, şi deci nu are o echipă completă lângă el, trebuie să „ciupească” informaţii de tehnică şi strategie cu orice prilej.
Din nou: chiar dacă nu este mereu de acord cu ce i se spune sau ştie în sinea lui că nu poae urma acest sfat.
De exemplu, eu am respins criticile care mi s-au adus pentru că joc la cluburi sau în turnee neoficiale. Am mulţumit pentru opinie şi am explicat că aceasta este singura sursă care mă poate ajuta financiar, ca să pot continua în circuitul ITF.

La Bucureşti am văzut şi două jucătoare (ambele în vârstă de 14 ani) care sunt sigură că vor călca – şi încă destul de repede – pe urmele Ancăi Todoni. Vă spun numele lor – ambele au 14 ani – pentru ca să le urmăriţi şi să le susţineţi, nu să aşteptaţi – precum unii, care doresc neapărat mari performanţe înainte să bage în seamă un jucător (mă refer, în special, la media) – să se califice pe primul tablou principal de Grand Slam.

Este vorba de:

– Giulia Safina Popa, care confirmă excelentul parcurs de la junioarele mici şi mari, unde anul acesta a cucerit un titlu ITF J100 (!). Aici a trecut de calificări şi a pierdut la Patricia Ţig, după ce în setul decisiv a avut un break înainte.

– A doua este Maia Burcescu, care mi-a fost adversară la dublu, dar şi parteneră de antrenament şi care la acest turneu – primul jucat la senioare (!) – s-a calificat în sferturile de finală.

Vă las cu bine şi ne auzim după ce voi reveni din răcoaroasele Ţări de Jos.

Despre încrederea dată de binomul fizic-mental

De către
Oana Simion
-
1
JPG converted with https://ezgif.com/webp-to-jpg

Evaluam anul trecut într-un articol despre fizic și mental, care dintre cele două componente este mai importantă în tenis sau, în general, în sport. Voi continua să abordez acest subiect, raportându-mă la experiențele prin care am trecut în ultimul an. Au fost cele mai importante lecții de viață pe care le-am trăit până acum și din care am avut multe de învățat.

Se fac şase luni de când am revenit pe teren după cele două accidentări suferite anul trecut. Au fost şase luni în care am muncit extrem de mult pentru a-mi reveni fizic. Acest proces a fost unul treptat, am pornit de la a învăța din nou să merg normal.

Îmi amintesc că în primele două săptămâni, ajungeam la cabinet cu autobuzul – nu aveam voie să conduc – iar până în stație parcurgeam pe jos în zece minute o distanţă care-mi ia în mod normal două minute.
Într-una din zile un taximetrist a țipat la mine că mergeam prea încet pe trecerea de pietoni. Acum mă amuz de păţanie, dar atunci n-a fost plăcut, doar știți ce cuvinte se folosesc la noi în trafic.

Dar am trecut peste aceste momente și acum pot să fac orice în sala de forță, mă mișc din ce în ce mai bine pe teren, reînvăț să alunec și să simt zgura, pot să alerg cu orice viteză. Și cel mai important, rezist câte trei ore în meci, iar a doua zi revin pe teren și joc din nou fără dureri un altul.

Ar fi fost această revenire posibilă fără un mental puternic și fără ambiție? Probabil că nu.
Mai credea cineva că voi reveni și voi concura de la egal la egal cu adversare valoroase? Cu siguranță, da: persoanele care mi-au fost alături atunci când eram descurajată şi nu mai aveam prea multe speranţe.

Revenirea devine și mai grea, aproape imposibilă fără o echipă tehnică care să te cunoască perfect ca atlet, dar și ca persoană. Foarte important este rolul antrenorului: trebuie să fie prezent zi de zi, de la începutul procesului, până la revenirea completă, să urmărească progresul și să știe cum să îți readucă încrederea în fizic şi mai apoi în mental. Trebuie să știe cum să îți scoată la iveală potențialul și să te facă să te simți din nou confortabil cu jocul tău, poate mai mult ca înainte de accidentare.

Astfel, încrederea pe teren se construiește în antrenamente, pentru ca mai apoi să apară în meciuri. Iar cu cât aplici mai des ce ai lucrat la antrenament și ce este corect pentru tine în timpul partidelor, cu atât jocul va deveni un automatism – întipărit în minte şi corp – pe care îl vei folosi din ce în ce mai des.
Obiectivul este să reușești acel joc un meci întreg, iar după mai multe partide în săptămâni consecutive, să ajungi mai aproape de consistența care i-a consacrat pe cei mai buni jucători ai lumii. Acesta este idealul, bineînțeles.
După cum spunea Goethe: „Totul e greu înainte să devină ușor.”

Jucând la UTR Belgrad şi cu echipa CTC Club Tennis Clermontois, înaintea etapei din Campionatul Franţei.
Videoclip, la sfârşitul articolului

La fel ca în procesul revenirii fizice, și procesul revenirii mentale se reconstruiește cu pași mici. În cazul meu, am știut că am de muncit mult pentru ambele aspecte, așa că am făcut asta zi de zi în ultimele șase luni.

Dar am cerut sprijin de la persoanele apropiate și am acceptat să fiu ajutată.
Precizez aceasta, pentru că în trecut voiam să fac totul de una singură din dorința de a fi independentă. Dacă cineva se oferea să mă ajute, fie nu acceptam, fie nu ascultam, deoarece credeam că îmi va afecta încrederea și stima de sine. Așa că, persoanele pe care le ai în preajmă au un rol important în a te ghida în direcția potrivită.

Grigor Dimitrov spunea după ce se califica în finala Miami Open, la sfârşitul lunii martie, şi revenea în top 10 ATP la aproape 33 de ani, că a continuat să aibă încredere în el, iar atunci când nu a crezut destul, toată echipa a continuat să-l împingă constant în direcția potrivită. A mai apreciat că disciplina lui a fost una bună, iar familia și prietenii apropiați i-au fost alături tot timpul.

Fizic sau mental, aceste aspecte se dezvoltă împreună. Iar ca sportiv de performanță și nu numai, dacă vrei să îți atingi obiectivele, trebuie să muncești zi de zi pentru a-ți atinge cea mai bună versiune a ta, bucurându-te între timp de ce îţi oferă viaţa frumos. 

Până la urmă, este vorba despre dragoste de viaţă, iar rezultatele în turnee şi poziţia în clasament reprezintă recompensele pentru munca pe care ai depus-o.

Şi pentru că veni vorba de clasament, cei ce urmăriţi cu atenţie fenomenul ştiţi că procesul revenirii mele nu s-a materializat deocamdată prin rezultate şi locul meu în clasament este în suferinţă.

Poate m-am bucurat prea mult că sunt aptă de joc, că mă bat de la egal la egal cu adversarele mele şi mi-a lipsit acel ultim imbold aducător de victorie, cum s-a întâmplat aici, dar şi în alte cazuri anul acesta.

În acelaşi context, jucătoarea în faţa căreia ratam două mingi de meci şi apoi pierdeam, în calificările WTA 125 Bucureşti (septembrie) 2022, Maria Carle – atunci argentinianca era 418 WTA – a ajuns pe locul 71, urmare a mai multor rezultate bune care au culminat, săptămâna trecută, cu un tur 3 la WTA 100 Madrid, după calificări şi victorii la Emma Răducanu şi Veronika Kudermetova.
(Şi) aşa se scrie istoria.

Nici nu am jucat destule turnee ITF, ci UTR-uri, turnee pe bani şi meciuri pe echipe, pentru a-mi îmbunătăţi finanţele şi a putea să continui şi din acest punct de vedere în circuitul oficial.

În pofida acestei situaţii nu mă bate nici cel mai mic gând de retragere. Atâta timp cât îmi face plăcere să joc, cât mă bucur de turnee, cu tot ce implică acestea, voi continua.

Pentru că:

  • am în urmă un palmares de care sunt mândră – dacă ţinem cont şi de sprijinul financiar instituţional de care am beneficiat sau mai bine zis, de lipsa aproape totală a acestuia – şi ar fi păcat să renunţ după câte sacrificii am făcut eu şi familia mea
  • nu vreau să-i dezamăgesc pe cei care m-au ajutat şi continuă să o facă: echipa tehnică, medici, fizioterapeuţi şi prietenii apropiaţi
  • vreau să dau şi un exemplu de rezilienţă tinerelor jucătoare cu care intru din ce în ce mai des în contact, astfel ca sfaturile mele să aibă acoperirea exemplului personal.
    Aici vreau să împărtăşesc cu voi bucuria enormă pe care am avut-o luni, când am câştigat partida din primul tur al probei de dublu al ITF W15 Bucureşti, alături de micuţa mea prietenă, Ilinca Sagmar (15 ani), care a bifat astfel primul succes pe un tablou principal în circuitul oficial al senioarelor.
    A fost o bucurie mai mare decât cea pe care am avut-o la câştigarea unui titlu. M-am bucurat de bucuria ei şi m-am simţit din nou foarte tânără.
    Inocenţa copilăriei n-ar trebui să ne părăsească niciodată, indiferent de greutăţile şi amărăciunile pe care viaţa ni le mai oferă din când în când.

Aşa că mă voi bate în continuare şi voi încerca să materializez jocul bun în victorii.  Eventualele rezultate bune pe care le voi obţine de-acum înainte vor fi un bonus.

Acestea fiind spuse, oricum nu mă mai amărăsc la înfrângeri; nu, nu este nicio contradicţie cu ce am scris în fraza precedentă, ci doar o dovadă de serenitate, stare pe care am dobândit-o în ultima vreme.

Şi cum nu totul depinde de noi pe lumea asta, rămân optimistă, pentru că la sfârşitul fiecărei zile ştiu că am făcut tot ce mi-a stat în putinţă şi încă ceva în plus.

Continui să câştig titluri: al 34-lea la dublu

De către
Oana Simion
-
0

Ce sentiment plăcut este acela de după câștigarea unui titlu. Sentimentul devine şi mai intens dacă victoria de turneu a fost consecința unui joc bun, consistent, cu eficiența regăsită într-o măsură semnificativă. 

Atunci simţi că iubeşti acest sport la fel ca la început.  Nu că nu l-ai fi iubit şi între timp. Dar tenisul înseamnă şi pasiune şi spirit de luptă, fără acestea devine doar o rutină.

Acum mă simt ca la 18 ani, în timpul primului an pe circuit sau ca în 2019, care a fost cel mai bun an al meu. În acele perioade simțeam că sunt pe drumul cel bun şi că toate speranțele îmi erau permise.

Dar tenisul, acest sport atât de dur, vrea mult mai mult de la tine decât sentimente pozitive, pentru a-ţi răsplăti eforturile. Deci sunt conştientă că drumul până la a-mi recăpăta constanța la nivelul meu cel mai bun, de-a lungul mai multor meciuri – şi, în consecinţă punctele pentru clasament – este unul mai lung.
De exemplu, simt că mai am de progresat la capitolul fizic pentru a-mi reveni la forma sportivă și rezistența care m-au ajutat în meciurile lungi și grele.

Primii pași i-am făcut deja, dar doar după ce am redevenit obiectivă şi am acționat cu duritate asupra propriei persoane.

Am luat decizia de a pleca din Antalya și de a veni acasă să mă pregătesc fizic și pe teren timp de două săptămâni cu echipa care îmi este alături tot timpul: antrenoarea Roxana Mohănescu, preparatorul fizic Mihai Anghel şi fizioterapeuții de la Osteo Performance.

În fiecare zi am făcut fie câte două antrenamente fizice și unul de tenis, fie invers, urmate de refacere seara, pentru că cele două accidentări din ultimul an m-au învățat să am mai multă grijă de corpul meu, fără nici cel mai mic rabat de la dieta adecvată (fără zahăr, alcool, dar multe proteine, fructe şi legume).

Am adăugat înotul ca sport complementar, câte o dată pe săptămână – le am promis  instructorului de natație, Vali și preparatorului meu fizic, Mihai, că o să învăț, în sfârşit, să înot cu capul sub apă –  și o sesiune de yoga în ziua liberă.

De asemenea, am decis să merg în Spania pentru a mă antrena câteva zile înainte de începerea turneului alături de partenera de dublu – nemțoaica Joelle Lilly Sophie Steur şi antrenorul ei, Jan Wouter Roep [în galeria foto de mai jos] – cu care aveam să devin campioană în însorita Spanie. Pentru că jocul pe zgură outdoor este diferit față de cel indoor.  

Iar Costa Jávea [galerie foto, sus] este mai puțin agitată decât capitala noastră, adică un mediu mai bun pentru echilibrul psihic şi concentrare.
Acasă, în puţinele clipe libere m-am destins socializând cu părinții, prietenii apropiați şi am citit cât am putut, pentru că și relaxarea în timpul liber are un rol extrem de important.

Credit Foto: @not_esportivas

Recompensa a venit sub forma celui de-al 34-lea titlu la dublu, cucerit la W15 Sabadell (povestea în cifre a acestor succese, alcătuită de un prieten, la sfârșitul articolului)

Așa că voi continua pe această cale.

Urmează două turnee UTR, pentru că turneele ITF nu ajută buzunarul jucătorului profesionist. În această ordine de idei, înaintea finalei de dublu am fost confruntată cu o altă decizie dificilă (pentru că trebuia să cumpăr biletul de avion): dacă să rămân sau nu la următorul turneu de W35 din Spania care era la doar 10 minute distanța de acesta.

După ce timp de vreo oră am făcut toate calculele posibile şi imposibile, am ajuns la concluzia că din punct de vedere financiar nu pot să rămân. Pe loc m-am supărat, dar acest sentiment l-am folosit în favoarea mea la meci, în timpul căruia mi-am canalizat revolta în direcţia bună. 

Oricum, le mulțumesc părinților, bunilor mei prieteni și managerului clubului la care sunt înscrisă – Călin Moga, Sportsin Arad – pentru ajutorul financiar care mi-a permis acest periplu.

A fost bine că turneul a plătit pe loc premiul și așa am avut bani de întors acasă, altfel rămâneam pe acolo și trebuia să-mi schimb și cetățenia.

Partea bună este că n-am mai creat un alt subiect de agitație în tenisul românesc, atât de încercat la acest capitol în ultima vreme.
Partea mai puţin bună este că nu am reuşit să aflu dacă bărbaţii spanioli, în afară că arată bine, sunt mai generoși decât ai noştri.
Spun asta pentru că înainte să plec în această expediţie un băiat care-mi face o curte sporadică mi-a propus să merg cu el la o petrecere unde trebuia cumpărat bilet de intrare. Atașat acestei propuneri mi-a trimis şi linkul către eveniment pe iabilet.ro, ca să fie totul clar legat de „invitaţia” lui. Spuneam oricum „pas”, pentru că nu voiam să fac rabat de la program, dar măcar m-am amuzat.

Drumul continuă, sezonul este încă la început, urmează o vară plină de acțiune.

P.S. Dacă doriţi să abordez şi alte subiecte în articolele mele, să fac videoclipuri de la turnee sau din locurile pe care le vizitez sau orice altă propunere aveţi, vă rog să-mi scrieţi în comentarii (direct pe site, pe Facebook sau Instagram)

*

Oana a câştigat sâmbătă al 43-lea titlu al carierei, în circuitul ITF, după 76 de finale disputate.
A devenit de 9 ori campioană la simplu, după 21 de finale [toate pe zgură] şi de 34 de ori la dublu, după 55 de finale [29-19 pe zgură, 5-2 pe hard].
Titlul cucerit săptămâna trecută la Sabadell este al 28-lea la categoria W15 (fostă 10k) în proba de dublu [celelalte 6 la categoria ITF W25 (actuala W35)], primul al carierei la ITF 10k Sibiu 2014 (/ Camelia Hristea), penultimul la W15 Valencia (/ Inês Murta).
Acesta este primul titlu câştigat în 2024, celelate: în 2023 – 2, 2022 – 3, 2021 – 3, 2020 – 1, 2019 – 4, 2018 – 4, 2017 – 3, 2016 – 6, 2015 – 4, 2014 – 3.

La ce se gândeşte jucătorul în timpul unui meci. Articol aniversar

De către
Oana Simion
-
1

Scriu al 28-lea articol al „Cronicilor de pe teren” la aniversarea unui an de când am lansat blogul, care are aceeaşi zi de naştere ca mine, 8 martie.

Luna trecută, la A7TV

În acest articol aniversar voi da curs solicitării unei cititoare fidele care mi-a sugerat cu puțin timp în urmă să scriu despre trăirile din timpul unui meci, despre așteptările pe care le am de la mine, ca jucător și persoană sau cum îmi găsesc calmul în acele momente.

Voi încerca să abordez câte ceva în următoarele rânduri, deşi este destul de greu să descriu toate aspectele acestei stufoase probleme, pentru că în fiecare meci simți ceva diferit, în funcţie de situaţie.

Dar, mai întâi, să dau Cezarilor ce este al lor, adică celor 3 Mari, care au spus despre acest subiect, în diverse momente, printre altele:

Roger îşi descria trăirile din timpul unei partide drept „o situaţie ce alternează între foc şi gheaţă”:

Focul reprezintă dorinţa de victorie, satisfacţia după un punct reuşit, iar gheaţa, acceptarea înfrângerilor, a loviturilor ratate, publicul, circumstanţele neprielnice.

Chiar dacă afirma că, în timp, şi-a găsit echilibrul între cele două stări – şi ştim prea bine că l-a găsit cum nu se poate mai bine – el adăuga:

Încă  mai am emoţii, mă enervez, uneori nu joc bine, dar încrederea mă ajută să evoluez.

Atât de zelosul şi perfecţionistul Rafa îşi descrie profesiunea de credinţă pe scurt:

Singura modalitate de a deveni cel mai bun este să dai tot ce ai mai bun.
Nu contează dacă pierzi sau câştigi, trebuie să te străduieşti să te autodepăşeşti, învăţând şi progresând. Mereu te aşteaptă alte provocări şi noi oportunităţi de explorat, pe care dacă le abordezi fără teamă, te ajută să te dezvolţi.

Iar Nole are, ca de obicei o abordare originală, interesantă, atunci când descrie un exerciţiu care l-a ajutat mult de-a lungul carierei:

Îl fac zilnic timp de 15 minute şi este la fel de important ca antrenamentul fizic. În loc de a-mi reduce gândurile la tăcere şi de a-mi găsi „liniştea interioară”, le accept aşa cum vin, chiar dacă sunt haotice. Dar asta este ceva firesc şi tu trebuie să permiţi gândurilor să vină şi să se ducă.
Am exersat atât de mult asta, încât acum funcţiile mele cerebrale acţionează automat. Înainte, când greşeam, pur şi simplu îngheţam. Acum, când ratez un serviciu sau un rever, încă mai am acele străfulgerări de îndoială, dar pe care ştiu să le gestionez.

Revenind la trăirile şi la experienţele mele, cred că emoția din timpul unui meci depinde de punctul carierei în care te afli, de perioada din an în care joci, de pregătirea dinaintea turneului sau mai pe scurt de forma ta sportivă la acel moment.

Toate acestea îţi conferă un anumit grad de încredere atunci când pășești în teren. Iar imediat acesta este influenţat şi de replica pe care o primeşti din partea cealaltă a fileului.

O să dau ca exemple practice câteva din ultimele meciuri pe care le-am jucat, dar o să fac și o paralelă cu perioada în care evoluam la cel mai înalt nivel pe care l-am atins până acum.

După cum știți, în sezonul trecut nu am disputat prea multe meciuri, din cauza accidentărilor. Astfel,  în cele pe care le-am jucat, nivelul meu fizic nu a fost bun, de multe ori chiar am jucat cu dureri. Deci nu am putut să mă bucur de partide, să joc cu mintea limpede, fără să mă gândesc mereu dacă voi rezista un meci întreg.

Așa că după ultima accidentare, obiectivul a fost să reintru treptat în circuit, să verific câte meciuri la rând voi rezista, câte turnee, dacă pot să joc și simplu și dublu în aceeași săptămână.

În primele partide după revenire, m-am bucurat mult că sunt pe teren şi obiectivul era doar să rezist cât mai mult în turneu fără să-mi propun un rezultat anume. Prindeam treptat încredere în corp, jucam meciuri lungi și vedeam că rezist.

După cele două turnee ITF W15, îmi recăpătasem încrederea şi în joc, mă concentram doar acolo şi executam bine loviturile asupra cărora insistasem în săptămânile de dinaintea turneului. Emoţional, mă simţeam bine, nu mă gândeam prea mult la scor, aşa că jocul mergea de la sine, fără să mă blochez în anumite momente. Într-un singur meci nu am putut să-mi explic ce s-a întâmplat, atât emoțional, cât și fizic sau tactic, dar l-am luat ca pe o lecție și am continuat.
Această perioadă a continuat cu titlul cucerit la Viena, unde am făcut faţă din toate punctele de vedere. Simțeam însă că mai am mult de lucru până să-mi ating cel mai ridicat nivel de joc.

Dar în Argentina, încă de la primul antrenament am început să gândesc prea mult fiecare mişcare pe care o făceam. Îmi dădeam singură sfaturi şi eram din ce în ce mai critică vizavi de cum jucam. Nu eram mulţumită de ce simţeam pe teren şi încercam să ies din această pasă. Totuşi, în primele meciuri mi-am regăsit echilibrul şi am redevenit optimistă.  Am intrat cu gândul de a mă încuraja şi motiva la fiecare punct.

Iar în meciul împotriva braziliencei, am fost mândră de atitudinea mea din seturile doi şi trei. Mi-am păstrat calmul și am jucat consistent, indiferent de scor. Îmi spuneam că este o luptă și sunt pregătită pentru ea. Gânduri pozitive care m-au ajutat să ajung până la mingi de meci, unde cu puțin noroc, aș fi putut să câştig. Şi atunci poate că starea mea de spirit ar fi fost diametral opusă la următoarele turnee.

Comparând acest meci cu unele dintre cele mai bune ale carierei pe care le-am reuşit – din punct de vedere emoțional, mental – gândurile erau similare. Atunci când întâlneam o adversară în formă, cu clasament bun, știam că nivelul este apropiat și mă pregăteam mental și fizic pentru o luptă dură. Nu mă așteptam să câștig meciul ușor, dar dacă se întâmpla acest lucru, eram fericită și mulțumită de progresul meu.

În schimb, în ultimele luni, m-am așteptat de prea multe ori să câștig ușor, iar dacă nu reușeam acest lucru, deveneam nemulțumită. Această stare ducea la scăderea nivelului concentrării și automat al încrederii. Iar la ultimele turnee, m-am luptat cu gândurile şi cu așteptările venite pe fondul scăderii nivelului de joc şi, implicit, al rezultatelor.

Acum mă antrenez pentru a ajunge la zi cu pregătirea fizică, capitol la care am rămas în urmă din cauza accidentărilor. Am convingerea că odată acest aspect remediat şi starea mea de spirit va deveni una pozitivă şi, în consecinţă, rezultatele vor fi mai bune, aşa cum explicam într-unul din articolele trecute.

În următoarea lună şi jumătate voi disputa patru turnee şi vom vedea împreună în ce măsură planul meu va reuşi.

Jurnal de Argentina. Până la urmă, o experienţă utilă şi, pe alocuri, plăcută

De către
Oana Simion
-
2

Aşa cum v-am povestit în articolul precedent, am decis să-mi încep sezonul în Argentina. După turneul de la Viena, am început să organizez călătoria în America de Sud. Se anunța o călătorie lungă şi un sejur la fel, așa că îmi doream să planific totul bine.

Ca de obicei, bugetul nu-mi permitea să călătoresc cu un component al echipei mele, așa că trebuia să-mi găsesc o altă jucătoare cu care să împart apartamentul, să ne antrenăm împreună şi să facem echipă la dublu. După câteva mesaje, am găsit o colegă pentru cele două turnee. O primă reuşită, pentru că este destul de greu să fii singur la turneu, mai ales într-o țară îndepărtată unde nu cunoști oamenii și locurile.

Am cumpărat zborul, am închiriat apartamentul (aici a fost o căutare destul de îndelungată deoarece apartamentul trebuie să fie aproape de clubul la care se desfășoară turneul, să se încadreze în buget și să respecte niște condiții minime de confort) şi am închiriat transportul către primul hotel. Totul era rezolvat în ce privea călătoria şi speram la câteva rezultate bune.

De aceea, în săptămâna premergătoare plecării, am crescut ritmul antrenamentelor, pe teren şi la sală.
Dar, cu două zile înaintea plecării, genunchiul stâng mi s-a blocat din nou.

Mi se mai întâmplase acest lucru și știam cum să-l recuperez, dar niciodată nu ești sigur dacă își va reveni la fel ca înainte. I-am scris și domnului doctor Alin Pandea, am urmat câteva proceduri de fizioterapie, am redus intensitatea antrenamentelor. Dar pe plan mental, aceste mici probleme te consumă.

În câteva ore aveam zborul, genunchiul meu se umflase vizibil și îl simțeam puţin instabil. Şi asta tocmai înaintea celui mai lung zbor de până acum. Așa cum mă așteptam, după călătorie, genunchiul se umflase și mai mult, dar aveam ac de cojocul lui.

Am ajuns cu 4 zile înaintea începerii turneului pentru a mă adapta la condiții. Evident, erau mult diferite. La Buenos Aires era vară, 30 de grade – nu mai jucasem la această temperatură de peste un an – dar şi zgura era diferită.

M-am acomodat destul de bine, genunchiul nu îmi mai făcea probleme, dar colega cu care trebuia să-mi petrec aceste două săptămâni m-a anunțat că nu mai vine din cauză că nu a obținut viza. Urma să-mi găsesc noi partenere de dublu şi apartamentul să-l plătesc integral. Noroc că acolo tarifele la cazare sunt mult mai mici decât în Europa.

Ce m-a impresionat în această călătorie a fost clubul unde s-au desfășurat turneele și organizatorii. Un club cu multe terenuri de tenis, sală de fitness, piscină. De cum am ajuns, directorul clubului de tenis s-a prezentat și ne-a oferit terenuri de antrenament (v-am relatat în alte articole problema terenurilor de antrenament la aceste turnee). Iar în fiecare zi, era dispus să ne ajute și să ne răspundă la întrebări. Am purtat cu el și câteva conversații interesante despre tenis. 

Pe teren, la Buenos Aires
Credit fotografii de la turnee: Omar Erre

Începea primul turneu. Cel dintâi meci a fost unul de acomodare, pe care l-am câștigat în două seturi, cu o revenire de la 2-5 în al doilea. Următorul se anunța unul interesant, împotriva unei adversare experimentate, Gabriela Ce, cu care mai jucasem de două ori, iar victoriile fuseseră împărţite. Aveam emoții pentru că putea să fie o partidă de referință pentru mine. Nu mai jucasem de mult un meci cu o jucătoare top 400. Am pregătit meciul tactic și fizic împreună cu echipa de acasă.

În primul set, emoțiile mele s-au văzut pe teren, deoarece am făcut multe greșeli neforțate. Gândeam prea mult cum să abordez punctul. La 1-5 mi-am zis să joc mai simplu, pentru a-mi intra în ritm și a încerca să echilibrez scorul. Am început bine setul al doilea, cu o diferență de două game-uri la început, pe care ea a recuperat-o, dar îi arătasem că sunt acolo. Al 5-lea game a fost unul intens și a făcut, temporar, diferența, deoarece de acolo am câștigat 6 la rând, până la 2-0 în decisiv. Jucam consistent, luptam pentru fiecare punct. Din nou, a revenit la 2-2, dar de acolo m-am desprins iar la 5-2. Urma jocul în care trebuia să închid meciul la retur. Am rămas sigură pe mine şi aşa am ajuns la minge de meci. Brazilanca a jucat-o bine, agresiv, nu am avut șanse prea mari. Mi-am mai creat o ocazie de a închide partida, dar am greșit de puțin un rever în lung de linie. Se făcuse 5-3. Am luptat și în acel game şi am ajuns iar la două puncte de victorie. Dar următoarele două le-am pierdut prea repede. Tot ce am mai reuşit a fost să egalez la 6. În tie-break am făcut prea multe greșeli, nu l-am jucat deloc bine.

Pierdusem un meci important, după ce ratasem două oportunităţi excelente pe care mi le creasem cu multă trudă. Dar, atât timp cât eşti activ în circuit şi te străduieşti zi de zi, tenisul îţi oferă în următoarea săptămână o nouă șansă.

Urma să mă antrenez două zile până la următorul meci pentru a-mi păstra ritmul, dar în ziua celui cu Gabriela Ce mă trezisem cu o răceală, iar partida de trei ore nu m-a ajutat s-o alung. Un alt mic impediment de care m-am lovit și de care trebuia să am grijă într-un timp destul de scurt.

Maria Sara, campioană

În acea primă săptămână i-am urmărit meciurile Mariei Sara Popa și i-am admirat nivelul pe care l-a atins. Mă bucură că a reuşit să și-l mențină pe tot parcursul săptămânii și să câștige primul titlu la categoria W35. Împreună cu tatăl ei, care-i este şi antrenor, fac o echipă foarte bună. Sper că vor reuși să atingă performanțe și mai frumoase în viitor.
Am susţinut-o la toate meciurile, la fel cum şi ei mă susţinuseră pe mine. Cei care au urmărit partidele mele live au auzit încurajările şi sfaturile pe care le primeam în limba română. Vocea era a lui Ioan Raul Popa, tatăl Mariei. Sfaturi binevenite pentru o jucătoare fără antrenor alături de ea.

Încă o dovadă – despre altele v-am vorbit mai demult – că solidaritatea şi amiciţia între românii din tenis există.

Într-una din seri am fost şi la restaurant împreună cu familia Popa, iar Raul m-a încurajat, explicându-mi că după o accidentare mai gravă, subconştientul dă o comandă (care scapă de sub controlul jucătorului) corpului, de a se proteja şi de aceea nu reuşeşti să execuţi pe teren tot ce îţi propui. Această conversaţie mi-a prins tare bine, în contextul dat.

Şi asta pentru că nici al doilea turneu nu a decurs conform așteptărilor mele.

Atât la simplu, cât și la dublu, nivelul de joc mi-a scăzut. Nu am fost mulțumită de jocul meu, din niciun punct de vedere, tehnic, tactic sau fizic. Nu am găsit soluții pe teren pentru a prelua iniţiativa.

Dar am decis să continui să mă antrenez în Argentina şi în următoarele zile, până când îmi rezervasem zborul de întoarcere, și, de ce nu, să profit de timpul liber pentru a vizita, a cunoaște cultura și a interacționa cu persoanele din acest loc. Doar nu ajung prea des în America de Sud, nu?

Am rămas impresionată de simplitatea oamenilor și de atitudinea lor pozitivă cu care abordează viaţa de zi cu zi. Deși majoritatea n-au o situație financiară bună, salariul mediu fiind de aproximativ 200 de dolari pe lună, ei aleg să se bucure de lucrurile mici precum un picnic pe malul râului sau o ieșire cu prietenii la un ceai mate (băutura lor tradițională).

Prin Tigre şi Buenos Aires

Am vizitat locuri populare precum Plaza de Mayo, piaţa San Telmo, Puente de la Mujer, dar am rămas impresionată de frumusețea Muzeului de Artă din Tigre, construit în 1912, în stilul arhitectonic al Belle Epoque. La început, clădirea a găzduit un club social pentru bogații acelor vremuri, apoi un cazino, pentru ca din 2006 să devină muzeu. Am admirat lucrări ale pictorilor argentinieni din secolele XIX şi XX şi după o vizită de aproape două ore am avut acel sentiment minunat pe care îl am şi acasă, după ce merg la teatru, la operă sau văd un film bun.

Chiar dacă cele două turnee au fost nereușite, am mai învăţat ceva şi din această experiență. 

De exemplu, nu am mai fost tristă după înfrângeri, mi-am revenit imediat, am strâns din dinţi şi am continuat să mă antrenez bine, deşi răceala nu a cedat nici la antibiotic. Am trecut uşor şi peste cele două călătorii de 13 ore, am învăţat şi mai bine să mă descurc singură şi m-am bucurat mult mai mult decât în trecut de clipele petrecute în afara terenului.

Între timp, mi-am finalizat şi programul de turnee până la sfârşitul lunii aprilie, în care am inclus 5 turnee ITF, unul UTR (săptămâna viitoare) şi 4 săptămâni de antrenament.

Sunt încrezătoare şi nu am de gând să mă las influențată de gândul că este posibil să nu-mi regăsesc nivelul pe care l-am avut înaintea seriei de accidentări.

Dacă voi reuşi să mă antrenez zi de zi bine, să adaug câte ceva în fiecare săptămână, să rămân încrezătoare că totul se va lega la un moment dat – cu precizarea că va trebui să rămân sănătoasă – voi atinge nivelul de care am nevoie în turnee și totodată constanţa necesară pentru a juca la un nivel bun fiecare meci.

Nimic nu este garantat în acest sport, dar este o probabilitate mai mare să reușești, dacă efortul de zi cu zi este însoţit de o atitudine pozitivă.

Un titlu cât un bilet de avion

De către
Oana Simion
-
0

Mi-am găsit în sfârşit puțin timp printre antrenamentele de tenis, pregătire fizică, sesiunile de refacere și organizarea următoarei călătorii să vă țin la curent cu ultimele întâmplări din al 13-lea an al carierei mele profesioniste.

Scriam în articolul trecut că plănuiam să schimb din nou continentul în luna ianuarie. Între timp, am decis împreună cu echipa mea, că voi începe sezonul 2024 în ianuarie cu două turnee de W35 [noile categorii ale turneelor ITF] la Buenos Aires.

Un motiv pentru această alegere este suprafața pe care se joacă (zgura), alt motiv: vremea frumoasă comparativ cu cea din ianuarie din Antalya (în aceeași perioadă se joacă acolo un turneu de W50 și unul de W35 şi cum nu am cele mai bune amintiri de acolo…), iar un al treilea avantaj, lista de acceptare. La Buenos Aires nu participă atât de multe jucătoare bune ca în Europa, așa că aveam șanse mai mari să intru pe tabloul calificărilor cu clasamentul actual [între timp am avansat pe tabloul principal].

Dar exista o problemă: bugetul.

Mai ales că nici acum organizatorii turneului de la Valencia nu mi-au plătit premiul cuvenit (pentru sferturi la simplu şi titlu la dublu). Am sesizat şi ITF legat de această situaţie. Mai bine zis, am întrebat de ce nu ni se acordă o minimă protecţie financiară în sensul de a-i obliga pe organizatori să blocheze într-un cont suma totală a premiilor şi imediat după turneu plăţile să se efectueze automat. Mai ales la evenimente unde încasările de pe urma spectatorilor sunt practic nule.
Şi am mai adăugat în mail-ul trimis de mine: Altfel, în comunicatele oficiale ale ITF se vorbeşte despre milioane şi miliarde de dolari, dar în realitate premiile financiare la un turneu de 15.000 USD se dovedesc a fi o problemă dramatică.

Lăsând însă problemele macro deoparte, trebuia să găsesc o modalitate prin care să câștig bani pentru a reuși să-mi cumpăr biletul de avion.
O variantă era să particip la un turneu UTR în Franța de pe 1 ianuarie, dar se juca pe suprafață dură și era programat prea aproape de plecarea către Buenos Aires. Între timp, a apărut o variantă mai bună, un turneu național în Viena – am mai vorbit despre categoriile acestea de turnee – pe zgură, care se desfășura cu două săptămâni înainte de plecare. Trebuia să-l câștig pentru ca banii să-mi ajungă să cumpăr biletul de avion.

Așa că după 5 zile de antrenament acasă, am plecat în prima zi de Crăciun spre Viena. Urma să stau acasă la Polina Leykina, una dintre fetele cu care m-am împrietenit și mă înțeleg foarte bine pe circuit, dar și să mă întâlnesc cu prieteni dragi.

Cu Polina, în timpul unui antrenament, la Viena

Așa că nu am fost tristă că şi această Sărbătoare o voi petrece pe drumuri, a câta oare?
Petrecusem oricum câteva ceasuri foarte plăcute în Ajun, alături de părinţii mei.

Cu Moni în prima zi de Crăciun pe aeroportul Otopeni şi după antrenamentul comun din preziua plecării

Așa că pe 25 decembrie am pornit la drum către Viena, în același timp cu Monica Niculescu, care se îndrepta spre circuitul din Australia.

În aceeași zi, am făcut un antrenament de acomodare cu Polina, iar marţi urma să încep turneul.
Primul tur l-am jucat la ora 20.00, deși fusesem programată la ora 16.30. O lungă așteptare pentru un meci de 45 de minute, noroc că nu eram singură şi nu m-am plictisit. Al doilea tur fusese programat următoarea zi la 9 dimineața, deci foarte puțin timp de refacere între cele două partide. Se anunța un meci mai greu împotriva unei jucătoare cu experienţă în circuitul ITF. Așa a și fost. Am câștigat după o luptă de trei ore în care niciuna dintre noi nu a vrut să cedeze. Un nivel ridicat al meciului, iar eu m-am bucurat că mi-am recăpătat atitudinea de luptătoare. În următoarele două partide mi-am ridicat și mai mult nivelul şi am câştigat cu scoruri destul de clare.

Urma finala. Nu mai jucasem de un an şi jumătate pentru vreun titlu la simplu, deci voiam să arăt cel mai bun tenis al meu şi să devin campioană. Adversară mi-a fost un „copil minune” al tenisului austriac, în vârstă de 13 ani, care o învinsese în sferturile de finală pe Polina și devenise în urmă cu ceva timp campioana națională a Austriei la senioare. 

Fără emoții și cu un plan bine pus la punct, cu încurajări din partea prietenilor mei, prezenți pe parcursul întregii săptămâni și cu sfaturi de acasă, de la echipa mea, am jucat cel mai bun meci al meu din acea săptămână și am câștigat cu 6-0 6-1.

Campioană la Viena. Alături de vicecampioana Anna Pircher şi de prietenii care m-au susţinut toată săptămâna

Câștigasem turneul. Primul, după o lungă așteptare și după trei accidentări grave.

Sunt mândră că – exact aşa cum îmi propusesem cu puţin timp în urmă – am făcut faţă cu brio presiunii create de data aceasta, nu de punctele WTA şi doar în mică măsură de adversare, ci de banii, care îmi trebuiau neapărat pentru a-mi începe sezonul.

Iar cei care m-au criticat de-a lungul timpului şi încă mă critică pentru că joc astfel de turnee sau meciurile din Campionatele Naţionale din străinătate şi nu mă concentrez doar pe turneele oficiale, poate au înţeles din articolele mele că altfel nu se poate.
În lipsa unor sponsori, cu plăţi întârziate de la ITF, altă soluţie pentru a-mi susţine financiar cariera nu există.

Valoarea premiului financiar a coincis cu biletul de avion spre Argentina şi înapoi.

Aşa că l-am cumpărat imediat şi am plătit jumătate din cazarea la Buenos Aires, cu sprijinul celor care mă ajută la fiecare pas al carierei

şi cărora doresc să le mulţumesc din nou.

Sper că până la urmă vor sosi şi banii de la Valencia, astfel încât să pot plăti şi restul zilelor la hotel, pentru că după cum se vede, nu mai ştim sigur când ne putem baza pe premiile financiare dobândite în circuitul ITF.

Acum mă pregătesc din greu la ultimele antrenamente din ţară,  iar echipa mea tehnică îmi dă sfaturi binevenite, căci din nou voi fi singură la cele două turnee.

Turnee pe două continente. Alt titlu şi un nou început

De către
Oana Simion
-
0

Scriam în ultimul articol despre cum am ajuns la Valencia, unde urma să joc un turneu W15.
Vă voi povesti imediat cum a fost acolo – atât pe teren, cât și în afara lui -, şi la următorul W15, disputat în Melilla, dar înainte aș dori să o citez pe Sorana, care într-un interviu acordat Tennis Channel, după ce ajungea în semifinalele turneului de la Miami, spunea:

Nu suntem definiți de numere. Îmi place ce fac și atât timp cât încă mă bucură ceea ce fac, voi fi aici.

Atunci când am citit interviul n-am înțeles foarte bine sensul celor spuse de ea, dar acum, după experiențele mai puțin plăcute prin care am trecut anul acesta, mă regăsesc în totalitate.

Așa este cum spune Sorana: mă gândeam prea mult la locul ocupat în clasament, la numărul de puncte de care am nevoie până să ajung în top 300, uitasem puțin să mă bucur că sunt pe teren și că joc fără nicio durere.
Dar după cele două accidentări consecutive [prima, a doua], am pierdut în aceste câteva luni multe locuri în clasament. În schimb mi-am regăsit plăcerea de a fi pe teren și liniștea în afara acestuia.

Așa că această a doua parte a carierei mele o numesc un nou început și voi încerca împreună cu echipa mea, să profit de experienţa pe care am acumulat-o până acum. În orice caz, mă voi bucura de fiecare clipă, voi învăţa din înfrângeri, dar şi din victorii și voi considera fiecare lucru bine făcut ca pe un mic progres în evoluţia mea profesională.

Am început primul turneu cu o zi de marți plină. Un meci de simplu și unul de dublu. Le-am câștigat pe ambele cu scoruri destul de clare. În cel de simplu am găsit un ritm destul de bun pentru un început de turneu.
Îmi regăseam ușor, ușor rutina, mă reobişnuiam cu atmosfera de turneu. Am continuat cu o altă victorie la simplu, dar în sferturi am pierdut după o luptă de 3 ore.

Am continuat la dublu unde am câștigat alături de jucătoarea portugheză Inês Murta al 33-lea titlu ITF în această probă [statistica titlurilor câştigate de mine, în articolul, unde scriam despre penultimul].

Campioană la dublu,  împreună cu Inês Murta

Nu am avut prea mult timp la dispoziţie pentru a ne bucura de acest titlu, pentru că trebuia să ne planificăm plecarea de a doua zi. Urma să jucăm în aceeaşi ţară, dar trebuia să schimbăm continentul, pentru a ajunge la Melilla, exclava Spaniei de pe coasta Africii. Cea mai bună soluție pe care am găsit-o a fost să mergem cu mașina până în Malaga (aproximativ 6 ore), iar apoi să luam feribotul alte 6 ore. Așa că ziua noastră liberă s-a transformat într-o călătorie lungă de 14 ore. În afara lui Inês, am călătorit împreună cu Chantal Sauvant și Laura Boehner, așa că fost drumul a fost plăcut.

Pe feribot, cu Inês

Turneul de la Melilla  a fost unul haotic. Dar câte nu sunt așa?

Un prim meci în care nu mi-am simțit jocul, rachetele, mingile, dar am luptat și am reușit să întorc scorul în favoarea mea, ca apoi să câștig. Un al doilea meci în care mi-am intrat treptat în ritm. Urma un al treilea meci împotriva favoritei 1, Chantal Sauvant. M-am bătut bine, am găsit tactica cea mai bună şi am obţinut o victorie care m-a mulţumit.

Dar în semifinale nu am mai putut susține nivelul în meciul împotriva coechipierei cu care câştigam titlul la dublu în săptămâna precedentă.

De la o zi la alta, totul s-a schimbat. A fost o cădere mentală, una fizică?
Probabil ambele, deşi fizic m-am simţit bine în aceste două săptămâni. Genunchiul și încheietura au reacţionat foarte bine, fără dureri, fără umflături.
Dar probabil corpului îi trebuie timp să se adapteze la multe meciuri consecutive. Voi analiza în amănunt cauzele acestei căderi, împreună cu antrenoarea mea şi cu preparatorul fizic şi vom aplica corecţiile necesare.

Oricum, chiar dacă scorul a fost cel mai sever cu putinţă, am încercat să rămân cât mai puțin timp afectată. Apoi, şi cu sprijinul celor apropiaţi, am depăşit momentul dificil, aducându-mi aminte de ce-mi propusesem: să învăţ din înfrângeri, să mă bucur că sunt sănătoasă și să-mi continui munca.

Plăcerea de a juca meciuri oficiale este tot acolo şi iubesc tenisul la fel de mult, chiar şi după această înfrângere. Ba chiar mai mult, pentru că în timp ce eram accidentată am conștientizat că acest sport este menirea mea şi dacă nu joc, parcă nu mai sunt eu. Iar dacă doresc să-mi transmit experiența noilor generații, după ce îmi voi fi încheiat cariera, exemplul personal va conta într-o mare măsură.

Interesant este că din nou am împărţit camera în preziua meciului cu adversara de a doua zi. Spre sfârşitul turneului, nu numai tabloul, ci şi locurile din camere se rarefiază, astfel, că cele ce rămân se repliază „la comun”, pentru a nu plăti o cameră întreagă.
Şi Inês a venit la mine. Am fost cu ea şi la masa de seară, iar înaintea meciului ne-am încălzit împreună.
Glumind, mi-o fi făcut niscaiva farmece în somn.

Sunt mândră după aceste două săptămâni şi pentru că nu am panicat în legătură cu latura financiară. Motive ar fi fost, pentru că organizatorii turneului de la Valencia ne-au anunţat că ne vor vira premiile financiare de-abia peste două săptămâni şi nu în câteva zile, aşa cum este obiceiul la majoritatea turneelor. Despre un caz asemănător, al jucătoarei australiene Destanee Aiava am vorbit într-unul din articolele trecute.

Am rămas calmă – mă gândeam că dacă mă panichez tot aia e – deşi contul bancar şi numerarul secaseră aproape de tot şi cu ajutorul lui Călin Moga, patronul clubului la care sunt legitimată,  al părinţilor şi a prietenei mele cele mai bune, am ieşit din impas. Am ajuns pe Otopeni cu 20 de euro în buzunar şi 20 în cont – mult mai mult decât Destanee, la vremea respectivă – dar fericită că am revenit acasă.

Oricum cei 1000 de euro neţi câştigaţi la cele două turnee, poate mă vor ajuta să plec la primele două turnee de anul viitor, pe un alt continent.

Aici ţin să fac o paranteză: nu am făcut acest site ca să cer bani, nici măcar prin intermediul platformelor – „Buy me a Coffee” şi altele – la care mulţi bloggeri apelează pentru donaţii. Şi nici n-o voi face, pentru că ideea a fost de a împărtăşi din experienţele mele celor tineri şi de a vă familiariza pe voi, fanii tenisului, cu viaţa din circuitul ITF.
Dar în cazul în care cuiva i-am devenit simpatică prin articolele mele şi doreşte să mă sprijine, ştie unde să mă găsească, adică pe unul din conturile de social media ale site-ului.

Acum sunt la capătul unui drum de vreo 27 de ore, în cursul căruia am schimbat 4 mijloace de transport – feribot, autobuz, taxi, avion, adică un maraton pe mare, uscat şi în aer – şi după ce o să mă relaxez câteva zile, o să reîncep munca pentru ca drumul revenirii să continue cu progrese mici, dar constante. Sunt recunoscătoare pentru că sunt  sănătoasă, astfel încât îmi pot practica meseria în continuare, aceea de a juca tenis la nivel profesionist.

 

 

1234Pagina 1 din 4